Geta Adam - Mimetic

Văzând titlul volumului de debut al poetei Geta Adam “Mimetic” apărut la prestigioasa editură “Brumar” din Timișoara, 2006, păstorită de distinsul om de cultură Robert Șerban, m-am întrebat: ce culoare și formă o fi primit autoarea după “botezul” editorial ? “Nașul”, (criticul literar Cornel Ungureanu) girează prin cuvintele scrise pe coperta a IV-a poziția autoarei “o foarte bună așezare în literatura actuală” urmând ca Geta Adam să confirme în timp prin noi apariții. Conștientă dar și grijulie autoarea își dă seama de responsabilitatea ce-i apasă pe umeri dar și de faptul că ne acordându-i importanța cuvenită consecințele sunt draconice: “valul te prinde de gleznă, mai apoi te înghite/ plutești în derivă prin felurimea de oase/ crezi că înoți în sânge de inorog la fel ca băiatul cu bască” (peste drum de casa galbenă). Sinceră, autoarea recunoaște unele greșeli: “sunt strâmbă uite ce strâmbă sunt” dar în același timp dorința ei de a se îndrepta e nemărginită: “hai să studiem și alte schițe” (de la o vreme trăiesc alături de pietre), sinceritatea, e poarta poetei, pe care Geta Adam o lasă mereu deschisă, celor care vor să-i pășească pragul, prioritate au cei dragi autoarei: “mă descheiam la cămașă se vedea inima” (îi spun iubitului). Cu o timiditate aparte autoarea își desecretizează tehnica scrisului (un fel de spovădanie) precum și starea ei în momentul creației, un adevărat ritual erotic: “mă întind...// apoi decupez poemele...// mai apoi literele/ mai apoi plâng după mormanul meu de gânduri zbârcite// scoatem vin din fântâni// ungem zmeiele de hârtie...// după care ne iubim”, ca apoi să constate un fel de lașitate a partenerului, lipsa de responsabilitate în actul creator: “când ieși din mine fugi în mlaștina din pădure” și totuși o ultimă speranță, făcând totul pentru a câștiga compasiune presărată cu o ușoară undă de umor și ironie imprimând o armonie și echilibru al tabloului creator: “așa că îmi fardez obrajii mă dau cu ruj” ca în final să regrete, reproșindu-și: “eu sunt o fetiță care-și dezvălește genunchii/ doar când scrie poeme cu tine” (nu-ți știu chipul de azi). Refugiul “în camera cu pereții albi” creionat cu o sensibilitate autentică păstrează modul firesc al stării de zi cu zi “să stai lungită cu mâinile și gleznele legate cu lanțuri verzi/ cu privirea încurcată atunci vin lăcustele...// ar trebui să te ridici din patul acesta/ să deschizi fereastra să dai mâncare vrăbiilor apoi/ să iei în brațe sentimentul care te adulmecă” (\"vin puhoi lăcustele\") în care ai senzația că spațul actului creator poate fi oriunde, iar starea autorului nu necesită nici un sacrificiu și totuși “să scriii un poem// ...în spații la care nu am acces” (\"despre lucruri simple\") necesită har, pe care autoarea îl posedă din plin. Preocupată de “venirea iasminei” (\"numele meu este Acesta\"), ca apoi să dialogheze fară teamă ori de câte ori simte nevoia:” -nu te uita-mprejur” (\"o să vină un aer\") sau urmărindu-i atentă evoluția: “și iat-o pe iasmina ghemuită în colțul camerei/ cum își prinde gleznele pe furiș// iasmina ieșea din câte un personaj// dar tot ce știa iasmina despre mlaștini s-a săvârșit deja/ într-o noapte cu oglinzi lipite de șifonier” (\"poem cu mlaștini și fata cu nume de început\"), toate acestea ducând la o suprapunere cu biografia autoarei, implicată cu firească libertate în gestionarea domeniului său literar. Modalitățile de exprimare ale poetei Geta Adam au o “seducătoare unicitate”, (C. Ungureanu) însoțită de o deschidere spre nou printr-o scriitură plasată la nivelul biografismului psihologic. Voința de autodepășire stă mereu în perocuparea Getei Adam, în special prin autencititatea scriiturii, dar și prin curioazitatea specific feminină, de a ști tot ce se petrece în jurul ei: “stăteam de vorbă cu niște poeți” (\"pe un mal răsucit\"). Dacă tinerii creatori folosesc metode mai puțin ortodoxe spre a-și atrage un public cât mai larg, Geta Adam se distinge printr-o sinceritate izvorâtă dintr-o experiență acumulată, scrisă în aparență cu pateism feminin asumat, însoțit de o naturalețe și simplitate aproape ostentativă, dar de-o profunzime aparte: “mă ascund sub oasele slabe// unde mă așteaptă călimara deschisă” (\"pe sub haina asta borțoasă\"). Autoarea reușește să prindă pulsul cotidian, filtrat cu ajutorul unui instrumentar ce intregește registrul stării sufletești, a unei biografii imaginare obsesive: “cum scormonește prin mine, cum stau dimineața// și cum să te trezești deodată cu ei dacă iasmina nu vine” (\"și cum să mă trezesc\"). Geta Adam dă dovada înțelegerii de sine, a înțelegerii în pararel a tot ce cuprinde într-un cuvânt: - poezia - căreia îi slujește cu dăruire.