de vorbă cu mine

Copilul ăla mic și simpatic căruia îi zâmbești în fiecare dimineață e doar o umbră a unei existențe de mult trecute. E un fel de reminder obositor care îți zgârie vederea zilnic doar ca să nu uiți tu că ar fi putut să existe. Adevărul este că treci pe lângă el cu buzele ridicate înspre urechi, dar peste câteva minute te ciocnești de trecători pe trecerea de pietoni de la Casa de Cultură lăsând pielea buzelor să se relaxeze.

Nu mai bate vântul. Sau dacă bate, aerul e cald și uneori praful pe care îl ridică e atât de înecăcios... Începe să vină vara și uneori crezi că-ți place asta, că-ți place să te pierzi în aglomerația din Mamaia, că-ți place să înoți vara când se întunecă în apa neagră și ascunsă. Alteori descoperi că turiștii în număr prea mare sunt enervanți că stau la cozi interminabile să cumpere înghețată sau mexicanos sau... soarele ăla cretin de la prânz care îți dă dureri de cap este atât de călduros.

Tu ești un omuleț ciudat.

Data viitoare când mai vezi pescăruși nu te mai gândi la casă. Constanța e mare și îndestulătoare pentru toți. Oricâți am fi. Și acum, după tot ce ți-am spus, urmărești aripile albe cum lovesc aerul atât de simplu încât crezi că e o tâmpenie să scriu despre asta.

Și da, știu că-ți place și ție să mănânci înghețată. Știu că ai stat și tu la cozi interminabile, știu că și tu faci aglomerația mai mare și aerul mai cald în mașină. Pentru că și tu ești o bucățică din orașul ăsta pe care îl iubești.

Pe care îl iubesc.