Fum(3)

1. Era foarte înalt. Avea niște picioare kilometrice. Când îl priveam pe sub gene, un surâs pisicesc îmi exploda așa, din senin, pe toată fața atunci mă speriam de mine, știi doar că nu îmi plac pisicile, apoi mă gândeam că dacă ar ridica o mână ar atinge cerul și atunci eu m-aș cățăra foarte repede pe trupul lui aș urca până sus de tot în soare, acolo m-aș transforma într-o frunză de viță de vie și gata. Aș deveni prima frunză de viță care a ajuns vreodată în soare. Nu știu cum se făcea dar când îl priveam fix devenea mic, foarte mic, din ce în ce mai mic, dispărea, se transforma într-o gâză sau într-o furnică, oricum ceva se întâmpla cu el și cu picioarele lui kilometrice. Nu venea din nicio poveste. Era doar un om din carne și oase. Putea fi oricând atins, era un om îngrozitor de real. Mi-ar fi plăcut să vânăm împreună gazele pe întinsele câmpii din sud dar sunt sigură că ar fi leșinat la vederea primului animal ucis. Așa că într-o zi l-am așezat cuminte pe băncuța din fața casei spunându-i că mă duc să număr vitrinele din cartier și nu m-am mai întors. Uneori îmi aduc aminte de el. Alteori nu. Armura lui e deja atât de uzată încât chiar nu îl mai înțeleg. După atâția ani încă mai mărșăluiește prin Orașul Părăsit întrebându-se dacă am reușit să număr toate vitrinele. 2. Știi zidul acela alb din Curtea cu Oameni de Ceară? Eu l-am ridicat. Da, eu. Degeaba râzi. Când am revenit aici primul lucru pe care l-am făcut a fost să închid ochii și să vopsesc totul în alb. Oameni albi, copaci albi, case albe, și ferestrele și străzile toate albe. Numai tu nu erai alb. Pentru că tu nu erai pe atunci. De atâta alb mă dureau ochii și atunci mi-am cumpărat o pereche de ochelari uriași cu lentile negre. Ziua era albă fără ochelari. Noaptea era neagră cu ochelari. Uite așa am învățat să trăiesc într-o lume normală. Îmi puneam ochelarii. Îmi scoteam ochelarii. Până când am obosit și am ridicat zidul. L-am ridicat dintr-o poveste și 3 sau 4 poezii scrise pe niște note de plată. Doamna de acolo și acum mă iubește pentru povestea pe care i-am scris-o. Ea era albă încă dinainte. N-a trebuit să o vopsesc. Zidul mă ferea cumva de privirile indiscrete. Mi le doream dar nu știam ce să fac cu ele. Uite, vino aici, hai, nu mă enerva, vino aici, privește-mă fix, nț, uită-te măi la mine, ce vezi? Ei, ceeee veeeezi? Nu-i așa că nu vezi nimic? Da, asta pentru că am zidul în față. E alb. Eu l-am ridicat. Când am obosit să-l port cu mine peste tot l-am dat oamenilor din curtea aia. Ei aveau mai mare nevoie de el. Acum când intru în curte îmi zâmbesc toți fericiți. Îl mai port câteodată când fac demostrații ca asta de acum. Sunt invizibilă. Nu mă poți vedea. 3. Când stăteam pe ultima treaptă a scării de lemn care ducea spre pod îmi treceau prin cap o mulțime de gânduri uriașe. Îmi mai trec și acum dar mai rar pentru că nu mai am scara de lemn și dintr-un fotoliu de catifea sau de la biroul meu cel frumos cu picioare sculptate și sertărașe pline cu pietre, hârtii, bomboane și nasturi de tablă nu prea se vede bine în afară. Aici e loc doar de privit înăuntru și înăuntru e prea multă culoare și obosesc. Și eu când obosesc tac. Dacă tac nici gândurile nu mai sunt uriașe. Devin doar niște pitici enervanți care umblă pe străzi căutându-mă. Unul dintre gândurile mele uriașe de atunci era despre cum am să fac eu un cort uriaș în care am să adun toți oameni și am să le povestesc despre ei. Ei urmau să mă asculte foarte atenți și să se transforme în ceea ce eu doream. Mă plictiseam repede de gândul acesta. Asta și pentru că ajunsesem să îi transform pe toți după chipul și asemănarea mea. Ori, tu știi, eu sunt în fiecare zi altfel. Un alt gând uriaș era despre cum voi schimba anotimpurile. În primul rând fără primăvară. Primăvara nu îmi place. Oamenii râd fără motiv, se pupă insistent, se țin de mână fără să știe de ce. Toamna. Da, toamna e cu totul și cu totul altceva. Femeile sunt mai frumoase toamna, asta pentru că sunt puțin triste. Bărbații au o lumină arămie în ochi. Copiii devin mari într-o clipă. Iarna rămâne și ea. Acolo vin prietenii mei pictorii și desenează oameni de zăpadă, eu râd și țopăi în jurul lor fericită, apoi mergem să ne plimbăm prin Siberia cu săniile trase de cai. 4. Alt vis a fost cel cu Ana. Zbura pe deasupra Orașului Părăsit când am văzut-o ultima dată. Oamenii ieșiseră la ferestre să o privească. Printre mușcate se vedeau în ferestre o mulțime de chipuri fericite. Îi făceau semne, o strigau pe nume. Dar ea trecea mai departe și în urma ei un miros ciudat de copaci în floare și de femeie tânără picura liniște peste noi. Noi eram de fapt doar imaginea ei călătoare într-o oglindă oarecum imperfectă. Asta eram și e bine așa. Doar trăim într-o lume normală pe care ne-am construit-o ani la rând cu răbdare și mai ales cu multă, foarte multă blândețe. Dar despre liniște am să îți povestesc data viitoare. Azi nu.