Fum(4)

Căldura urcă în spirale transparente până sus înspre ultima treaptă a scării de lemn. Printre gene poți să observi lucrurile din jur privindu-te cu dragoste. Oameni nu. Doar lucruri. Oamenii nu pot fi văzuți printre gene. Ei dispar la primul semn de slăbiciune. Oamenii trebuie priviți fix, cu ochii larg deschiși.
Cavalerii cu armurile lor strălucitoare, pajii înfiretați, paharnicii și menestreii, toți dispar atunci când îi privești printre gene. Poate pentru că ei nu există decât în poveștile tale idioate scrise pe jumătate și aruncate apoi prin sertare.

1.
Totul a început acum foarte mulți ani în urmă când am plecat în grabă din Orașul Părăsit atunci am uitat acolo perechea de pantofi albi cumpărați de Sânziana în tinerețea ei de la Paris. Voia să îi port la nuntă, atunci când ea urma să se întâmple.. Aveam 10 sau 11 ani pe atunci și priveam spre țigara din port-țigaretul ei și spre pantofii aceia cu neîncredere. Râdea și îmi spunea că nu are importanță rochia, buchetul de mireasă, nici măcar mirele nu e foarte important. Spunea că pantofii sunt cei care vor aduce și vor păstra lumina casei. Și eu am uitat pantofii cei albi acolo. Am uitat până și de existența lor, mi-am adus aminte de ei foarte târziu când deja eram la prea mulți kilometrii distanță și ani îndepărtare în timp. Poate dacă aș fi luat pantofii cu mine totul ar fi fost altfel. Aiurea. Că mai cred încă în cavaleri cu armuri strălucitoare care abia așteaptă un semn de la mine ca să transforme pământul în praf e ceva normal oarecum dar să cred că o pereche de pantofi albi pot lumina e o altă poveste.
Nimeni nu ar trebui să plece la drum cu gândul la întoarcere. Ori pleci ori rămâi. E simplu. Foarte simplu. E ușor să pleci e mai greu să te întorci.
Oricum…călătoriile mele s-au întâmplat toate cu pantofi roșii în picioare.

2.
Tot ce rămâne până la urmă din agitația asta inutilă e fum. Adică niște gesturi ciudate pe care nu ți le poți explica, niște amănunte care îți revin în minte atunci când te aștepți mai puțin, câteva culori și senzații legate de ele. Atât. Oameni pe care i-ai cunoscut și care ți s-au părut pentru totdeauna fixați în memorie dispar ca și când nici nu ar fi existat vreodată. Chiar și tu dispari din memoria lor. Lungi sau scurte călătorii întâmplătoare. Multe cuvinte, prea multe, și o liniște care coboară, ca și căldura asta ucigătoare, în spirale transparente. Atât. Fum și spirale transparente de căldură.

3.
Ar trebui poate să fii dezamăgit, să te izolezi, să nu mai comunici, să nu mai ceri nimic de la nimeni, mai ales când știi foarte clar că nu ți se cuvine nimic. Ar trebui poate să renunți la tine și la tot. Să te ridici ușor de la masa ta scris sau din fotoliul de catifea de unde privești spre lume cu o curiozitate intactă. Să te ridici spun și să pleci. Primul pas e mai greu, următorii vin de la sine. Să pleci pe străzi, printre oameni, printre întâmplări nemaiîntâmplate, printre zgomote și biografii ciudate. Să mergi așa, în neștire, până obosești și îți spui că ai ajuns la capătul lumilor tale. Dar asta se întâmplă desigur doar în lumea celor 1000 de cavaleri cu armuri strălucitoare.

4.
Ai obosit. Vara asta e de vină. Și oamenii care dispar ca și când nici nu ar fi existat vreodată. Oamenii ăștia pe care nu te poți stăpâni să îi iubești, să îi aperi, să îi păstrezi în cutiuțe frumos desenate, în gânduri. Te privești în oglindă și surâzi. Asta-i tot. Te privești în oglindă și surâzi. Și nu știu cum se întâmplă dar deodată se face lumină și îți dai seama că porți în picioare o pereche de pantofi uluitor de albi.

București, 16 august 2008

photo: painting by Andrey Remnev

ascultă acest fragment de jurnal în lectura autoarei