Poezie
eroica
1 min lectură·
Mediu
mă gândesc prea des la mine, ar trebui să văd cum cad
oamenii până la genunchi, până la brâu, la gât
se înfig în ciment
doar capete de eroi pe străzi
cine răspunde de grădina asta cu mii de capete care
nu au mai nimic de făcut decât să gândească la ceilalți
nu mai am timp, grămezile cu verdeață și rădăcinoase
se îndreaptă spre bucătărie
la prânz voi mânca repede din gamela unui erou
numai proteină vegetală. ajută părul să crească
în eventualitatea unei căderi, a unui cap de erou
măcar să nu mi se vadă ridurile alimentației proaste
părul-iarbă va acoperi tot, celor ce se plimbă
le va fi comod, se mai pot gândi o vreme, în liniște, la ei
024024
0
Ceva deranjează ca expresivitate stilistică, dar și semantică, la începutul acestui poem care, de fapt, m-a cucerit precum „grămezile cu verdeață și rădăcinoase „.
Încerc să mă fac înțeles:
„ar trebui să văd cum cad oamenii...”
eu văd oamenii căzînd în genunchi sau pe burtă, să zicem... dar nu „până la genunchi”.
Se pot eventual scăpăta sau scufunda „pînă la” brîu, subsuoară, gît, vîrf de păr... Ideea de cădere duce mai curînd la imaginea unei căderi prin împiedicare... Capetele puteau, de-altfel, să coboare la fel de bine pînă la nivelul asfaltului prin metoda mersului unui soldat de-a lui Nichita, care mărșăluind își roade picioarele pînă, la glezne pînă la genunchi... În rest, poemul te adună și te poartă pe unde nici nu gîndești, ci doar simți gîndindu-te la ce ți se întîmplă.
Constantă admirație pentru textele tale!