Poezie
dragostea mea, a lucrurilor
2 min lectură·
Mediu
când simt că lucrurile au rămas neterminate nu ating nimic
las vietățile curioase să iasă fiecare prin câte-un por, le strig
ca pe câini, le arunc să mănânce. ochii lor mă pândesc ca și cum
aș fi singurul vinovat și glasul meu găunos ar fi briciul care le varsă
regii din mațe în ajunul bolii, ultimei boli care țipă despletită
cu picioarele călcând aerul ca un decapitat. vietățile care mă acuză
au venit în galeriile umede ale trupului odată cu hrana
ce lucea în ochii tăi, femeie. au săpat întâi o fântână în pieptul arid
apoi în nava măruntaielor au construit marile spălătorii. când
trupul meu făcea ceva greșit, ele spălau suprafața lucrurilor
dereticau noapte de noapte cadavrele respirațiilor și când ploua
scoteau apa cu pumnii din mine. și îmi strigau de ce nu termin
lucrurile, de ce nu le fac să stea în mine, nu în afara mea, de ce
există aceste treceri neîmplinite între vocile lumii. priveam
spre grădinile mari și repetam în gând jurămintele false
chipul tău îl ardeam cu lumânarea botezului să rămână
încremenit pe lucruri. dar lucrurile au rămas așa, oricât
te iubesc, nu există cale de a pune imperfecțiunea lor între
ceea ce simt și vietățile care se înfruptă din tine în fiece clipă
001871
0