Poezie

hidraulia

(cântec despre marele pescar)

2 min lectură·9 noiembrie 2006

Mediu

sunt sănătos peștii care locuiesc la fundul lacului pe mâl

nerăpitori și convinși de turbina care scoate apa

tot scoate apa din mine dar eu sunt sănătos de pocnesc

și tot mi-e frică de peștele cel mare

de notițele lui întinse ca morții pe albul ochilor

pe lângă zidul acvatic

am un capac lângă laba piciorului prin care reglez

armonia celor care scuipă

bolile noastre cu aspect inestetic

când ieși la plimbare și solzii

lucesc pe bulevardul ghiftuit cu icre orânduite inegal

deși eu sunt fericit cu această boală

cu pești și ape traversând pâlnia orașului

amestecându-se

cântă cântă câââântă

până putrezești până când se transformă în seară gulerul tău

asortat cu grijă încă de când dorsalele erau doar

pămătufuri pentru praf

până când ți se spune că nu mai poți locui sub apă

nu mai pot vei spune branhiile se lipesc de răsărit

mă îmbracă mă târăsc prin ceea ce spun

ce legătură am eu cu peștii ce stimul vine din lungimea oaselor

din trepiedul gurii relaxate peste

subțirea mea siluetă stând la umbra cardiacă

de parcă ar avea pompe hidraulice să împingă

viață în noi până când putrezesc piesele alea

oasele marelui pește care sintetizează

are lângă picioare turbina

peștii trec continuu pe lângă bărbia mea și împing aerul

inima mea se umflă până când mi se spune

ai inima prea mare acum poți să te oprești dar eu privesc nemișcat

în gura peștelui cel mare

care nu zice nimic

001.857

dan mihuț. “hidraulia.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dan-mihut/poezie/213321/hidraulia

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.