Poezie
confesiuni în camere
lui antonin artaud
2 min lectură·
Mediu
am retras toate prelungirile spre cercul alb
cu scaune unde se ucid cu mănuși mari de brocart ca o reptilă
tertipurile celor două surori strecurate în sân
ridicătura sprâncenei dispare în ochi
nervul face un rictus stăpânind întregul pergament al pomeților
încep să povestească cei prozaici
cu gura lărgită către ghidonul bicicletei pe care se plimbă
prin florile cu fluturi agățați de haine
doamna
vrăjitoarea de sub hartă cu tot pământul căzându-i în poală
vaze cu muguri și insule și crânguri
ea rostește cuvinte precum îndoiala risipită în fluvii
trei octave mai sus de părul pieptănat cărărilor printre chiparoșii
subțiri ca un blestem
eu nu încep eu stau printre cei vii
lilith
ea trebuie ruptă din coroana cuvintelor
pentru ea se face un gol în podea și se plantează pulpele sale
cu muchia pielii spre văzul celor cu ochii cârpiți
din ea se aud cuvintele
noi stăm tăcuți și împăturim pernele albe
ca pe niște egrete murdare
dar noi numim toate aceste clipe viscere și le înnodăm
în jurul capului catifeaua lor amplă
lătratul micului buric pe care degetul îl continuă
până spre centru (dacă arăți cu degetul
pielea se transformă în surogat mușchiul în perie subțire de păr
nituit pe osul flexibil ca o cadână)
fluture fără aripi în vază
și bicicleta uitată pedalând la umbra scaunelor mama
albă se întinde pe pielea cât un cuțit de zinc și sforăie
se preface spunem noi ca nebunii
dar gândurile se adună ca muștele deasupra corpului numai bun
de mâncat cu mânecile sumese până la coate
am adormit în scaune
001688
0