citadela de os

o astfel de invitatie nu se poate face decat in acest fel. daca esti capabil sa gasesti cifrul, spui tu, ai permisiunea sa intri in citadela. tesuturile moi extrem de sensibile nu pot fi expuse profanilor, fabrica are fine reglaje, cum sa iti lipesti afise pe usa si desenezi sageti indicatoare?! dincolo de portile albe nu poti patrunde decat prin fontanela, acolo chiar si tu-insuti vei fi un ratacitor ca pe un drum initatic intr-o perpetua autodefinire. daca totul va fi acolo stabilit, planificat, ce iti mai ramane de hotarat dincolo de ele, dincolo de citadela. pe cine sa mai cauti si ce fata ar putea avea parintii tai? cred ca asta este marea noastra tristete. acest prim impact cu acest fel de intelegere este si ultimul. ramai intr-un submarin minuscul captiv in propria ta fiinta si nu mai poti iesi niciodata, pentru ca, pentru prima data, intelegi ca afara nu mai exista. ca si cum toate cartile si filosofiile sunt niste baliverne disperate, ca un mormait pprelung din care nu inveti nimic, nu pricepi nimic, pentru ca acest fel de intelegere se transforma, pe alt plan (este o iliminare? o intunecare) intr-o simtire care te invaluie intr-un cocon al singuratatii. dincolo de portile albe ramane doar calatoria in centrul pamantului care esti chiar tu, in atelierul in care tu te construiesti pe tine, te nasti, te traiesti si te mori in deplina singuratate, fara martori, fara divinitate, fara speranta unei crapaturi in crusta. istoriile noastre nu au scapare. ne invitam unii pe altii in limitatul nostru univers care va disparea odata cu noi - se presupune stiintific - la ceva timp dupa ce pamanul ne reprimeste cald si amabil in vintrele sale.

in scrierea ta nu mai incape un varf de ac. nici chiar ultima strofa nu are o dezlegare a respiratiei. cred ca tare usor te-ai simtit dupa ce ai scris poemul asta.