Dan Lucian Stefancu

Eram în tren, un Rapid leneș, fără aer condiționat, fără toalete decente măcar, cu mult frig în compartiment – mult prea mult frig pentru o noapte de vară. Mergeam spre nu știu unde, cumva fără o

N-am mai rămas pe plajă Mă striga dumnezeu, Scoicile au rămas la locul lor. N-am vorbit nici cu armele, Le luase cristian la răzbel, Acasă erau doar actele de bravadă. Mâine îi

Prin ce am mai trecut nici pasta nu mai știe am cunoscut lume, vandali și iubitori, proști și frumoase, sau atotștiutori, dar nimeni nu m-a scăpat de gândurile mele

Cum ai ratat în dimineața asta răsăritul Îngeri și sfinți cu inimă de-ntuneric Se băteau voioși cu mine pe lumină Și galbene păstăi de vis Se ascundeau creol prin nori În acele scutece moi

niciodată de atunci n-am mai văzut nemurirea

Cu Mâna Stângă… de ce cu mâna stângă, noi toți nu ne-am dori să fim drepți? eu vreau cu mâna dreaptă, cea mai dreaptă dintre mâini, dintre mâinile posibil imposibile… Sentimental, și nu

Învață să respiri, surioară mică! dacă n-ai trăit până acum, fă-o pentru mine, trăiește cu mine, incestuos, prin mine și ale mele vene! lasă-le pe ale tale să crească și să se iubească

mă paște somnul de tot, definitiv, de nepăsare, poate de moarte sau de bun augur; în ziua aceea, când m-ai văzut, eram mort de nepăsare, de soare, de foame sau poate de tot; și

Adam când și-a ales calea de căzut din Paradis n-avea mâini, n-avea picioare, n-avea urechi, nici ochi, doar gheare, de-nșfăcat păcate capitale

Poet de-ntuneric radiant, de ce vrei tu să te supui unor legi din neant, ca un ciob de întuneric, mânjit malefic, de generații proscrise, create himeric? Cum de nu găsești nimic de

Omul fostelor stelelor a căzut pe scări. Chiar că n-a avut ambiții pe scara socială a căzut, bătut de vânt, Pe un gard. El și domnișoara s-au întunecat. Poate e sfârșitul lumii!

Oare cum mor oamenii? Se sparg ca pietrele? Oare cum mor artiștii? Curg încet precum râul? Oare eu cum o să mor? O să mă sparg încet ca un râu… Oare cum iubesc oamenii? Se înalță ca

Iubesc colindul, dar mai iubesc și nori și zori și flori și oameni nemuritori, și ori de câte ori mă gândesc la tot ce iubesc îmi pierd cuvintele…

Toată lumea crede. Crede că a plecat G. Gherasime! Gherasime! Eu știu că e aici Și nu-mi poate spune nimeni Că delirez cu febră, Privind umbre pe tavan, În întuneric. Cu toate alea eu

Plictiseala e ca un hău, ca o gură deschisă ce respiră aerul unei alte guri, un metru cub de aer fleșcăit dintr-un plămân de fum. Plictiseala e lactate puse la soare, brânza stricată de

Simt uneori în corp O voluptate plăcută, Parcă mă înalț sau mă cobor În adâncul simțurilor, Mă pierd fără să mă fi găsit, Mă caut înainte de a mă pierde.

Chiar și acum, când mă joc cu acel joc, deloc de joc, și joc, dejoc jocuri de-ale lor făcute-n joc.

De ce ești femeie? mi-ar fi plăcut să fi fost o planetă, doar să te privesc în rotația-ți în jurul idealului Soare, sau un melc, să te târăști prin viață, oricum, așa și faci, sau mai

- Minți, mă minți! Nu poate fi adevărat! - Te rog... Nu te iubesc, deși mi-ai plăcut. Nu, nu mă înțelege greșit... - Ești un porc sinistru! - Te rog... stai să-ți explic... ce a... - Nu mă mai

Ce ar fi să închid fereastra Ca într-un film Cu handbaliști De Hitchock. Oricum nu a venit Ploaia, Singura mea jucărie. Cum ar fi să mă Îmbăt în seara asta Pe marginea fotoliului Cu ochii

Am visat că aveam un singur deget, La o singură mână. Un singur os la un singur picior, stâng. Un singur ochi și o singură ureche. Probabil le pierdusem în larg, oricum nu-mi foloseau la

Așa cum mi-am pierdut ziua la fel de bine aș fi putut-o câștiga, juca, dejuca și dezlega de păcate, la fel de bine puteam s-o trec în calendarul zilelor inexistente, să nu mai fie pățită de

Partea întâi Ști cum îmi topesc gândurile în propriile-mi gânduri…? E grav? Momente confuze în viața mea… Mă simt de parcă aș fi trăit doar în trecut … de parcă aș fi trăit o singură zi de ieri