cioara

o cioară grivă era prietena mea pe vremea când lumea rea nebună mă numea. cioara își ridica colanții peste glezne și pășea în noroiul mundan, în absurdul cotidian și aparent adăsta. când pliscul își deschidea și vocea ei părea pătrată, parcă nu se potrivea cu ea, era prea umană și vedeam că și ea era mai presus de sine un specimen așa cum și noi, alde oameni, suntem crescuți și modelați laolaltă, toți pentru unul și unul pentru toți, ceea ce face de prisos voința noastră idioată, personală și individuală. și cioara grivă avea pliscul ei, dar mai presus de asta, avea un plisc mare ca o coasă neagră și grea, greu de ținut pe umăr. și ce greu ne era să aflăm că avem ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, adică vedem și auzim și ne hrănim pentru beneficiul speciei totdeauna. dar și pentru noi înșine, și pentru noi, căci prin fiecare dintre noi crește în grădina raiului o altă floare. prin mine de exemplu în noaptea asta luna are culoare și gust de lămâie amară.