cânticel

ai grijă, îngere, că ți-au înmugurit aripi să te zboare vânticelul de aprilie mai sus de răstoacă și de luncă; acolo e valea toată verzulie ca lăptuca proaspătă și m-a apucat un dor să cânt și să cuvânt și nu am cui. cresc lăcrămioarele ascunse în cochilia frunzelor ca mătasea, ies la lumină piciorușe și antene, plânge cu rugină Hristosul de pe troiță și copilele își vopsesc unghiile ca pe niște gărgărițe roșii – e primăvară, iarba și păpădia mustăcesc prin spărturi din asfalt, trifoiul își scutură mătăniile ca o femeie, graurii fac horă și, vezi îngere, sub umbra unui nuc mi-am îngropat și eu copilăria, două fire de nu-mă-uita și o panglică de școlăriță. inima lumii e grea și poate că din ea crește o altă inimă ca în tablourile Fridei Kahlo; după bătaia ei vom măsura clipele, fiindcă timpul e un zeu mare și adânc ca un ocean, nimeni nu îl știe măsura cu totul, nimeni nu îi ghicește mersul de prunc cu călcâie moi peste buzele și pieptul nostru.