cristina minea

Când o să fiu mare, mă voi face ascet indian. Și părul meu asemenea fluviilor va fi, iar carnea mea – temătoare și subțire îndărătul sufletului triumfător. O să cresc mereu din același

Sunt pământ din pământul, din care a crescut carnea ta în ritmul ploii păgâne. Mă tem să fac gesturi ample, să nu rănesc aerul cu degetele. Aș vrea să zburăm împreună despre iubirea asta atât

Soarele Pe o stradă gri-violet Leneșe urme de sandale romane Bărbia și gâtul unei femei Abia se întrezăresc Pe sub pălărie.

Când stai ascuns (ca mine) în nervura unei frunze, știi foarte limpede că stelele n-au să moară prea curând... ...posibil nicicând... Născută în zodia fluviului, peste mine trec foarte sus

Semne de primăvară O pasăre mă strigă pe nume Ca în copilărie Verde cald Glasul tău când și când Printre acordurile lui Santana Au trecut 1 an ½ și 6 zile Albastru amar Obsedanta

Prințesa dintre zidurile înverzite, prințesa de sub lama ghilotinei stă măruntă în sinele înșelător; mai înșelător chiar decât pânzele celor patru păianjeni, care țes, neîncetat,

Sunt singură Cum e firul de nisip cântător Între liniile din palma bine încuiată Sunt singură Numai cu ochii tăi Sub care mă mărunțesc Mă despic Mă împart Și mă rătăcesc Fâșie cu

O să mă fac bine curând Îmbălsămată în iarba îngerilor Într-un sipet lucios și rotund Fără cuget și dor, fără gând, în curând.

În ziua în care n-ai să mai visezi Trimite-mi flori albe Se vor asorta de minune cu marmura în zori Cu resturile de ceară Cu ochii tăi minunați

E o dimineață cu fluturi Dalele străzii surâd a oțel Îmbrățișate strâns Clipele se cer Oamenii se mișcă în oglinzi Premoniție de ultim sărut E o dimineață cu fluturi - atât.

Gravat în mâlul lacului Ca o mare cruce Ochii deschiși larg Peste laturile durerii Corpul meu. Mai sus de verdele acru Descompus și livid Grămezi de albastru Presat Ca un borcan ticsit Cu

Și m-am născut dintre petale de cactus; era o amiază portocalie, țin minte atât de clar. Mă simțeam ca un cioplitor trăind în lemn; atât de nouă și de neîncepută în amiaza zemoasă… Am mușcat

carnea mea roșie se despică lumină între pereții rece imaculați carnea mea floare de lut îngeri care dor

Eram atât de departe/ în adâncul cel mai de sus al durerii/ dincolo de tot/ schingiuită în adâncul cel mai adânc din mine/ miroseam rădăcinile ierbii/ și bulgării umezi de glod.

Irișii verzi înnoptează în lacrimi. Unde se grăbesc toți oamenii ăștia să plece? Oare nu știu că e iarnă și bezna e rece și pământul e rece și marmura-i rece? În visul meu, chipul lumii e

un om și umbra lui proiectată pe iarbă... el, câteva urme fine de cretă, se trăiește în goliciunea ei: omul - umbra umbrei sale.