cristina minea

Eram o elipsă galben-ruginie Când ți-am întâlnit urma Crestată moale în lumina soarelui Eram un gând neîncheiat O dorință ocultă Mi-ai completat conturul Și m-ai înălțat Lumânare în biserica

Încerc să mă gândesc foarte rar și foarte scurt la tine ca la o planetă tare îndepărtată cu inele gravate în limbi stranii Număr stelele din doi în doi și dacă îmi dă impar fac eu un asterisc

gândurile mele desculțe aiurea prin răcoarea gelatinoasă a dimineții inima mea despletindu-ți-se în cale dacă n-ai greși din când în când n-ai mai fi atât de minunat instinctual strălucitor

Omul-cenușă a pierdut sufletul - singurul pe care-l avea - pe gâtul strâmt al unei sticle într-un local soios printre oameni-măști identic soioși între ei sufletul lui e acum un lichid

Aici natură moartă cu doi oameni Încă sunt o sabie arcuită spre gura lui Îmi port sex-appeal-ul întunecat cu frenetică ipocrizie Ingenuă îmbracată în premeditate dorințe Alerg în gând să iau

E bine să simți umbra cortinei înainte să ți se-nfigă colțul ei în ceafă primele semne le citești în dansul crud crestat în cadențele mersului Tăria de a îndura ți-o dobândești pas cu pas atât de

fiecare dintre noi deține în patrimoniu (inclusiv afacerile ilegale se admit aici) pitită bine de tot în viscerele toracelui o plajă (o plajă mai galbenă sau mai albă dar nu asta contează unii

Iarna asta fără capăt Ni s-a strâns în brațe troian peste troian Îmbrățișările au degerat Dar n-au știut să se facă mai întâi promisiune Ochii mei i-au pierdut pe ai tăi Într-o apocaliptică

hai să ne mai jucăm o dată te roooog bine o să fiu eu ținta și de data asta brațele tronconice înguste sticloase prin pătura flaușată de lame gura uscată să tot muște

ei bine eu mă tem mai degrabă de cicatricile din bolta sufletului alea vârstate cu unghii scurte și tari alea cu sânge mereu curgător mereu în nuanța aia bordeaux care nu e niciodată out să te văd

te-am târât până la capătul lumii de mâneca albă încrețită candid și acum se pare că nu mai stiu ce să fac cu tine impulsivă ca de obicei îți desfoi părul de culoarea alunelor virgulă cu

În clipele din care tu lipsești experimentez la intensitate maximă agitația celui ce ține o pungă strânsă bine mulată perfect pe față ochii tot mai clari tot mai rotunzi tot mai goi gura

aștept nemărginitul minuscul să-mi treacă printre palme

Corabie într-o sticlă asta sunt ce să faci cu mine? Degeaba te iubesc milimetru cu milimetru secundă cu secundă gând cu gând Sticla e incasantă uneori pot jura că de fapt e oțel Ah felul crud

Pană de versuri ți-am cerut ajutorul ce incredibil de pueril nu dezlegam cuvinte-ncrucișate cuvintele mele sunt de toate felurile și lungimile și duritățile nu căutam