Cristina Andrei

Frumoasă ticluire, domnule Oană... am descoperit-o târziu, dar m-am bucurat de ea, cu imperfecțiuni cu tot :) Și, la urma urmei, perfecțiunea este obositoare uneori...
Numai bine,

Felicitări, domnule Sarbu. Pentru publicare, pentru faptul că nu v-ați dat bătut, pentru faptul că, bănuiesc, sunteți plin de viață, pentru faptul că nu intrați în categoria celor ce consideră că după vârsta de 40-50 de ani viața nu mai prezintă interes...
Numai bine,

Corectura corecturii: nici \"sughită\", nici \"sughite\", ci \"sughiță\" :)

Și dacă este vorba de poezie, laitmotivele trebuie să se repete, că altfel n-ar fi laitmotive, iar poeziile mai conțin uneori și laitmotive, așa, în ciuda cititorilor cărora nu le plac :))
Iar temele... cam toate sunt vechi, în ciuda voinței noastre și a dorinței de a inventa altele noi. :)))

În altă ordine de idei, farmecul poeziei în general este acela că este o operă deschisă, adică cititorul se poate \"agăța\" de un cuvânt, de o idee și poate merge astfel spre sensuri și dimensiuni noi, negândite inițial de autor... deci, dacă cititorul vede acolo un “crede și nu cerceta”, lasă-l să creadă astfel și să… cerceteze sensuri noi.
Numai bine,

Multe se pot spune despre acest subiect, dar tu ai surprins aici esențialul. Îmi place și doza de subiectivism, nu mare, dar suficientă pentru a \"încălzi\" discursul. Cred că erai un pic furioasă când ai scris articolul? În orice caz, ești o bună observatoare și o bună comentatoare a realităților ăstora ce ne înconjoară.

Ce mă îngrijorează pe mine este faptul că alternativă nu prea există (sau, oricum, tinde spre dispariție), sistemul tinde să-i înghită și pe cei care se zbat să rămână în afara lui.

Alt fapt interesant, o realizare concretă a celor spuse de tine: chestia asta cu \"workoholismul\", obiectivele precise și altruismul impus. Este binecunoscut faptul că \"dă bine\" să scrii într-un CV că activezi ca voluntar în nu știu ce ONG, că ai \"spirit de echipă\" (adică, vezi Doamne, dacă unul nu-și face treaba, ești dispus s-o faci tu în locul lui), că ai \"rezistență la stress\" și \"disponibilitate pentru program prelungit\" (ca biata fată ce a murit de curând de epuizare la locul de muncă). Plus întrebarea stupidă de pe la interviuri: \"unde te vezi în următorii 5 ani?\". Poate eu mă văd pe Lună, ce îi interesează pe ei unde mă văd eu?... Clișee, clișee peste clișee, sintagme care nu mai înseamnă nimic, păcăleli și mici trucuri de \"integrare în sistem\".

Știi, uneori mă gândesc că o altă mișcare hipiotă, dar masivă, la nivel mondial, ar fi un curent de revigorare al lumii ăsteia… Iar la scară mai mică, o părere strict personală: decât să intru în mașina lor de tocat, mai bine rămân la balcanismul nostru atât de hulit. Este o esență în acest balcanism, de care “ei” (așa îmi place mie să le spun) s-au depărtat de mult, sau poate nu au avut-o niciodată. Nu știu exact cum să definesc această esență, dar îmi vin acum în minte cuvintele “omenie”, “omenește”, “omenesc”. Uf! Știu eu o persoană – de altfel foarte dragă mie – care, la observația mea că prea-lăudatele valori occidentale tind să transforme omul într-un mecanism care să susțină sistemul ăsta de produs chestii pentru consum, mi-a răspuns senină, fără a sta pe gânduri: “dar eu vreau să fiu mecanism!” q.e.d.

Fantastică și potrivită bâlbâială, să te prăpădești de râs, nu alta... Pe cuvântul meu dacă nu ai surprins niște esențe greu de atins chiar și printr-un elaborat discurs academic privind aspectele socio-politico... psihiatrice :)) ale societății bolnave în care trăim.
Am citit cu mare plăcere, m-am destins, am savurat.

Lămâne, deci, să ne vedem la lefelendum :)

Dea Domnul ca armânul să nu piară, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Păcat că românii de peste granițe sunt dați uitării. Păcat că noul Dicționar Ortografic, Ortoepic și Morfologic al limbii române nu înregistrează denumirea populară de “armân”.
Felicitări pentru faptul că ați evindențiat o serie de aromâni de seamă, lumea trebuie să știe de ei și de contribuțiile lor.
Atenție, însă, la unele scăpări, de care trebuie să “periați” textul:
fie din nord spre sud, fie dinspre nord spre sud
aromânii na-u cultivat
pe care i-a îndrăgit și pe care i-a început prin a-i cânta în versuri.
i-au revendicar
i-am chiar folosit predestinărilor
vroiau să-i asimileze
iat aceasta trezea invidie
această rezisență

Nu de alta, dar cred că domnul Nicolae Saramandu – unul dintre oamenii care m-au făcut să iubesc mai tare limba română – s-ar încrunta un pic, nu-i așa?
Numai bine,

Și eu vă descopăr pe acest site cu încântare. Superbe texte, acestea cu amintirile. Pline de realism, de ironie și auto-ironie, bucăți de viață și bucăți de istorie... detalii care pică exact unde și când trebuie, întregind tabloul general în mod savuros și uneori sarcastic... Sper să nu vă opriți aici cu aceste amintiri. Avem nevoie de altele și altele, la fel de interesante și savuroase.

... într-adevăr, ar fi atât de multe de spus... să luăm apărarea vieții, da, dar ce te faci cu vina, nu știu de ce, rămâi câteodată cu o vină nedefinită, e greu să trăiești liber, fericit, cu moartea în jur, pretudindeni, rămâi cu un sentiment apăsător în toiul fericirii, deși știi că nu ești vinovat cu nimic...

Frumoasă metafora cu lațul-lanț. Și într-adevăr cei duși ne lasă nu numai din moarte, ci și o parte din viața lor, pe care trebuie să o prețuim cum se cuvine.
Eu mă aflu undeva între înseninare și încrâncenare, cu înclinație către cea din urmă….
Mulțumesc de trecere

Din păcate, probleme de tot felul m-au îndepărtat de Agonia pentru mult timp. Însă, cum faci parte dintre autorii de pe acest site pe care îi apreciez sincer, țin să-ți răspund, chiar dacă răspunsul meu vine cu o mare întârziere.

Ai dreptate în mare măsură, ai surprins bine aspectul referitor la modul rudimentar de a resimți lumea, ca și cel referitor la “un neutru al exprimării”. Dar acest “neutru” e valabil, de pildă, pentru denumirea generică a funcției / ocupației etc. În vorbire, situația este cu totul altfel.
Poate că articolul acesta nu excelează la capitolul claritate, așa că încerc acum să compensez cumva acest lucru. Dicționarele au menirea de a stabili paradigma din care vorbitorii vor alege cuvintele pe care le vor ordona sintagmatic în vorbire. Această paradigmă, la rândul ei, trebuie să reflecte cât mai fidel atât realitățile efective, cât și tendințele din limbă, adică “uzul”, dar să și impună totodată, consecvent și realist, norme și reguli de flexiune, de utilizare etc. Or, noul DOOM excelează în inconsecvență și lipsă de realism. Așa se ajunge, de pildă, din cauza bulibășelii cu scosul și introdusul la întâmplare de feminine, să auzim pe la televizor exprimări de genul: “această talentată fetiță visează să ajungă cândva un mare INTERPRET de muzică populară”. Citatul este aproximativ, dar situația este reală. Dă-mi voie să mă îndoiesc că se poate aplica această tendință spre “neutralizare prin masculinizare” acolo unde se cere imperativ femininul. Ca în acest exemplu. Cred că fetița respectivă va ajunge un INTERPRET doar dacă își va face între timp o schimbare de sex :))
Cam asta ar fi, pe scurt. Desigur, sunt multe, multe de discutat la acest capitol.
Numai bine,

Din păcate, probleme de tot felul m-au îndepărtat de Agonia pentru mult timp. Însă, cum faci parte dintre autorii de pe acest site pe care îi apreciez sincer, țin să-ți răspund, chiar dacă răspunsul meu vine cu o mare întârziere.

Ai dreptate în mare măsură, ai surprins bine aspectul referitor la modul rudimentar de a resimți lumea, ca și cel referitor la “un neutru al exprimării”. Dar acest “neutru” e valabil, de pildă, pentru denumirea generică a funcției / ocupației etc. În vorbire, situația este cu totul altfel.
Poate că articolul acesta nu excelează la capitolul claritate, așa că încerc acum să compensez cumva acest lucru. Dicționarele au menirea de a stabili paradigma din care vorbitorii vor alege cuvintele pe care le vor ordona sintagmatic în vorbire. Această paradigmă, la rândul ei, trebuie să reflecte cât mai fidel atât realitățile efective, cât și tendințele din limbă, adică “uzul”, dar să și impună totodată, consecvent și realist, norme și reguli de flexiune, de utilizare etc. Or, noul DOOM excelează în inconsecvență și lipsă de realism. Așa se ajunge, de pildă, din cauza bulibășelii cu scosul și introdusul la întâmplare de feminine, să auzim pe la televizor exprimări de genul: “această talentată fetiță visează să ajungă cândva un mare INTERPRET de muzică populară”. Citatul este aproximativ, dar situația este reală. Dă-mi voie să mă îndoiesc că se poate aplica această tendință spre “neutralizare prin masculinizare” acolo unde se cere imperativ femininul. Ca în acest exemplu. Cred că fetița respectivă va ajunge un INTERPRET doar dacă își va face între timp o schimbare de sex :))
Cam asta ar fi, pe scurt. Desigur, sunt multe, multe de discutat la acest capitol.
Numai bine,

…dar m-am trezit, în sfârșit, și revin, încet-încet, pe Agonia. Și nu pot trece cu vederea un comentariu atât de elaborat, ca acesta, chiar dacă răspunsul meu vine incredibil de târziu.

Și apropo de somn, e incredibilă letargia care îi cuprinde pe români când e vorba de perioada ante-89. Este dorința de uitare? Dar dacă uităm trecutul, riscăm să-l repetăm! Este această incapacitate de care vorbești, de a ne exprima coerent despre acest coșmar refulat, care revine din când în când prin sclipiri ca de blitz? Este, poate, rușine? Rușine că am suportat atâta timp un jug care ne sufoca ființa din toate părțile? Este poate, teama de a reînvia o lume kafkiană, pe care, pentru liniștea noastră sufletească, încercăm să o uităm?
Cred că ar trebui să reușim într-un sfârșit să ne exprimăm într-un fel sau altul despre această lume. Cred că tinerii de azi TREBUIE să știe TOTUL. Și cred că nostalgicii acelui regim inimaginabil de dezumanizant ar trebui să revină cu picioarele pe pământ și să conștientizeze că NU a fost bun. În nici un fel.

Mulțumesc pentru acest comentariu – unic, dar complet. Poate că orice alt comentariu nu-și are rostul.
Numai bine,

Un astfel de rol – de voce care strigă în deșert – mi-am asumat și eu, în domeniul limbii române. Cu cât ne însușim mai mulți acest rol, deșertul va deveni, poate, o câmpie fecundă, pe care limba română se va revigora.

Cât despre cei din instituțiile amintite… deocamdată schingiuiesc limba română și spiritul românesc în genere.

Cu drag și speranță întru mai bine,

… a rămas blocată pe butonul “on”.
Este greu de crezut că în ziua de azi se întâmplă astfel de lucruri. De altfel, situația nu este singulară. Mai toți românii de peste hotare se confruntă cu probleme similare. Interesează oare pe cineva soarta aromânilor din Grecia, de pildă, care au trecut și trec în continuare printr-un proces de desnaționalizare? Sau soarta istroromânei, care este efectiv pe lista dialectelor pe cale de dispariție? Se pare că nu. Cei mari, cei cu răspundere în acest domeniu, sunt orbi și surzi la astfel de probleme. Orice inițiativă în apărarea românilor și a limbii române de peste hotare este binevenită. Cineva trebuie să deblocheze mașinăria asta odată și odată. Felicitări pentru aceste articole, avem nevoie de ele.
Numai bine,

Incredibil, inacceptabil, revoltător, strigător la cer… un fapt desprins parcă din fantastic… tragi-comic, aș spune, dacă nu ar fi mai mult tragic decât comic. Poate că politicienii noștri dorm ca boii pe coadă, dar, la urma urmei, ar trebui să ne scuturăm de indicațiile, inițiativele și tendințele de la centru și să luăm atitudine fiecare în parte – ceea ce ar fi trebuit să facă și “domnii” respectivi. “Domnii” între ghilimele, pentru că acest cuvânt presupune o noblețe pe care, desigur, respectivii nu prea o au.

\"Ingenium\", de la care provine - în ultimă instanță - cuvântul \"inginer\" însemna în latină \"talent, calități înnăscute\". În acest sens primordial, e plin site-ul de ingineri :))
Nu comentez textul, se vede că a apărut din \"lipsă de inspirație\" - un titlu foarte... inspirat :)
Radu, cred că ai lucruri mai bune și mai frumoase de făcut și de scris materiale interesante, chiar dacă trebuie să aștepți puțin să vină inspirația :)

Corneliu, ratingu\' ăsta nu este nicidecum un indicator al calității textului, cred că știi deja. Există pe site o mulțime de texte foarte bune de care nu aude nimeni, în schimb o grămadă de texte slabe se bucură de o audiență de invidiat. Plus că s-a dat la un moment dat peste cap contorul \"responsabil\" cu numărul de afișări, așa că nu poți ști sigur câți vizitatori ai avut.
La bună citire,

Preafrumoasă scriitură, prețuire a rostului vechi și neaoș, strădanie însemnătoare în bulboana belșugului de stihuri îndestulate de năstrușnice vorbe venetice. Mă bucură viețuirea ta în lăcașul aista din văzduhul închipuirilor zburătoare, în neundele împletiturii nevăzute, fără hotare, în care cu desfătare te tâlnesc

...cum reușești să fii atât de acut și totuși atât de subtil! Ai o măiestrie a limbajului de invidiat. Un mod de exprimare elegant, țintind totuși unde trebuie și cum trebuie, radical și totuși echilibrat. Și nu mă refer numai la textul de față.
Te citesc cu interes, ca întotdeauna,

Nu cred că e vorba de o “intimitate forțată”. Orice ar spune unul dintre personajele grobiene de pe site și de aiurea , zic eu că nu afectează chiar intimitatea, chiar dacă spațiul tău intim se simte cumva “violat”; mai degrabă este vorba de o “nesimțire dezinvoltă” (poate că titlul ăsta ar fi prins mai bine :)). O nesimțire dezinvoltă și provocatoare, cu tendințe belicoase, agresive la adresa intimității celorlalți, a acelui “spațiu privat” și, desigur, a bunului-simț, atitudine care din capul locului etichetează pe cel ce o manifestă ca nefiind demn de luat în seamă.
Totuși, nu cred că această “intimitate forțată” este o trăsătură a balcanismului; politețea, mai ales la români, este deosebit de nuanțată, are o capacitate de expresie rar întâlnită la alte popoare iar tendința către “tragerea de șireturi” cred că este mai degrabă importată dintr-un Vest atât de depersonalizat, atât de însingurat la nivelul individului, încât acesta din urmă caută intimitatea și acolo unde ar trebui să existe o oarecare distanță.
Apropierea de care faci vorbire, din mijloacele de transport etc., este într-un fel izvorâtă dintr-un sentiment de comuniune care în alte părți a dispărut. Faptul că bădărănia e la ea acasă uneori în astfel de situații este, poate, izvorât dintr-o frustrare îndelung reprimată.
Într-un autobuz eu am asistat o dată la o scenă care mi-a dat de gândit: o tanti de la țară s-a urcat și a dat bună ziua tuturor. Frumoasă atitudine – am gândit. Ce s-a întâmplat, de a căzut în ridicol? Unde ne-am rupt noi de noi înșine? Altă dată, un nene s-a urcat, s-a pus în fund pe scara autobuzului și a început să vorbească singur, înjurând sistemul de mamă și de toate neamurile, dar cuminte și potolit, bătrânește și cu miez – o savoare inefabilă pentru asistență, în virtutea împărtășirii acelorași gânduri despre același sistem. Și iar altă dată, o doamnă a intervenit elegant în discuția unor eleve de liceu, atrăgându-le atenția asupra frecvenței cuvântului “nașpa” în vocabularul lor. Discuția s-a prelungit interesant între doamna respectivă – probabil profesoară și una dintre eleve. Prin urmare, există și contraexemple vizavi de cele clasice.
Cât despre agonia… nu pot reda acum stupoarea ce m-a cuprins când am decis prima dată să deschid off-topicuri. Oooo… șoc și groază, ca să mă exprim decent și concis. Atunci m-am decis să scriu un articol pe această temă. Nu l-am scris, din păcate. Dar, din fericire, ai scris tu unul – ba ce zic eu, chiar mai multe, pentru care te felicit, articole care tratează destul de exhaustiv această problemă. Și cu cât vor fi mai multe și mai bune (și, poate, mai popularizate!) aceste articole, cu atât mai bine, este un mod de a contracara bădărănia și limbajul mitocănesc care ne invadează subsolurile de comentarii.
La bună citire,