Cristian Petru Balan

Toţi cititorii mei îmi aduc fericire... Unii prin prezenţă, alţii prin absenţă!

Sunt unul din colaboratorii atelierului literar internațional Agonia care, din când în când, mai citesc și creații ale poeților de limbă engleză, franceză, spniolă etc., inclusiv opiniile cititorilor din acele țări, dar de fiecare dată am observat cu câtă finețe și cu ce limbaj civilizat își exprimă părerile colegii noștri străini, chiat atunci când nu sunt total de acord cu multe din textele publicate. Nici urmă de jigniri personale, de înjurătri, de expresii vulgare, de cuvinte pornografice înjositoare nu am întâlnit vreodată din partea lor, ci numai sfaturi folositoare, într-un limaj critic decent, constructiv, de o înaltă ținută etică și civilizată. Încă nu știu de ce unii din conaționalii noștri simt o reală satisfacție, un adevărat sadism morbid să-și zdrobească „colegul agonist”, să-l facă praf, chiar dacă acesta este un biet începător... Regretabil, desigur, dar nu este deloc prea târziu, să imităm comportamentul creatorilor de altă limbă de pe revista Agonia sau măcar limbajul criticilor noștri literari care toți știm că se feresc de vulgarisme. În rest - sincere mulțumiri D-lui George Pașa pentru bunele intenții.

Dragul meu Adrian, mă bucur că mă urmărești cu pasiuni cinegetice, de mare vânător cu săgeți otrăvite. Trecând peste faptul că te dai mare că așa scriai tu prin clasa a doua, demarând de atunci cu viteze supraluminice prin arta versificației, mă așteptam totuși ca, în prezent, geniul excepțional de care dispui să fi evoluat fulgerător, ajungând ca astăzi să primești premiul Nobel pentru literatură sau cel puțin un premiu național, dacă nu unul mai modest, local, dar uite că n-a fost să fie, deoarece încă nu te-am văzut pe niciun fel de liste prioritare de-acest fel, dar nu te descuraja, căci timpul nu este pierdut. Neîndoios, ai talent vârtos, ești încă tânăr, nicidecum ca mine la 90 de ani, vârstă la care, vrând-nevrând, ștachetele coboară din toate direcțiile, inclusiv cele legate de... „abecedarul” citat de tine. Deocamdată, scârțâind din toate balamalele, mă bucur că încă știu cum mă cheamă și că mâna care îmi tremură abia mai poate ține un creion în mână... Totuși, îmi aduc aminte că pe la vârsta ta, câteva mari dicționare românești de literatură, când și când, îmi consemnau pe o pagină, două sau pe mai multe pagini, titlurile cărților mele - romane, nuvele, critică literară, teatru, poezii - ori că, prin diferite reviste literare, mai puteam găsi destule pagini elogioase ale diferiților critici literari de seamă dedicate scrierilor mele, unele fiind încurajatoare prefețe, precum mi-a dedicat acad. Dumitru Panaitescu-Perpessicius ș.a., analizând scrieri de-ale mele (știu însă că mândria din tine poate spune din capul locului că nu te interesează nicicum așa ceva sau că exagerez, însă ... ce să-ți fac? Ele există, putând chiar să-ți citez vizibil câteva din sumedenia de titluri și articole despre acele lucrări vechi ori despre unele diplome policrome primite care acum mă lasă rece). Din păcate, scrierile și activitatea mea anti-comunistă subterană au atras atenția securității care m-a ridicat de câteva ori pentru anchete. Am fost urmărit și în activitatea mea didactică, motiv pentru care, în urmă cu peste patru decenii, a trebuit să fug ilegal din țara pe care o iubeam și unde fusesem profesor de istorie și literatură pe la diferite școli (licee) din jud. Prahova, precum și directorul celei mai vechi școli din Ploiești. Fiind prieten și coleg de liceu cu Nichita Stănescu, Eugen Simion, Corneliu Șerban iar la Universitatea din București, coleg cu Adrian Păunescu (eu când terminam studiile, el de abia le începea), audiam deseori cercurile lor literare, ceea ce m-a apropiat mult de grupările acestora. Fără să solicit, am fost ales membru titular al Uniunii Scriitorilor din România și al unor foarte importante academii, iar în America redactor la Radio Vocea Americii și la Radio Europa Liberă, apoi directorul Televiziunii Române din Chicago, unde am intervievat câteva mari personalități din țară și Statele Unite. În Chicago am terminat Colegiul Truman unde am fost oprit ca asistent universitar. Deoarece sunt fluent în șase limbi străine, am predat engleza studenților străini veniți din alte țări. Din salariul meu și al soției, împreună cu fetele și nepoții noștri, am putut vizita toate continentele, revenind anual și în țară, în orașul Boldești-Scăieni, unde sunt cetățeanul de onoare al orașului. După căderea comunismului, m-am întors periodic în România unde mi-am recăpătat casa confiscată de comuniști, în localitatea Scăieni, jud. Prahova. Încă înainte de a emigra, reușisem ca două mari comune industriale, Boldești și Scăieni, să le unesc, devenind părintele unui nou oraș prahovean Boldești-Scăieni. Acolo am botezat toate străzile localității. În afară de literatură, pictura și sculptura au fost marile mele pasiuni, iar în piețile publice ale acestui frumos oraș am ridicat câteva statui mari sculptate de mine, unele prezentate deseori de toate televiziunile din țară și din America, imaginile fiind văzute de sute de mii de oameni, cea mai cunoscută lucrare fiind o copie fidelă a „Statuii Libertăți” (unica reproducere în Europa de est a originalului aflat la New York), busturile lui Eminesu și Veronica Micle, o statuie din oțel „Rupătorul de geam” (are peste o tonă) și altele, la Chicago. Pe toate le-am ridicat gratuit, pe cheltuielile mele. Chiar și la vârsta asta mai am de finisat o lucare, o uriașă „Cruce a Eroilor”, începută pe vârful unui deal, pe care sper să o finisez în vara aceasta. Cu sănătatea nu o duc strălucit, dar mulțumesc lui Dumnezeu că am vederea bună și că mai pot citi fără ochelari. De aceea îți dau vestea că ți-am citit și o bună parte din poeziile tale scrise în limbajul teribilist al tinerilor de astăzi, renunțând la rimele clasice despre care generația actuală spune că ar fi cu totul desuete sau pe cale de dispariție, fiind ameninate de un gen nou de literatură apărută la orizont și creată de inteligența artificială - AI... Nu știu dacă va fi chiar așa, cert este că poeziile moderne, lipsite de lirismul clasic, nu pot fi gustate și înțelese de masele largi de cititori, ci tot de creatori de prozodii pline de subtilități alambicate. Însă ce ne facem cu generațiile viitoare care (definite de tine ca analfabeți funcționali), de abia mai pot citi chiar și pagini simple de gazete ilustrate. Să nu crezi că subsemnatul nu aș putea (imita) stilul în care se scriu astăzi versurile prin diferite reviste literare, însă stilul nu-mi place decât parțial, imaginația stagnează și nici nu vreau să mă adresez numai elitelor într-ale poeziei... Evident, gusturile și cultura oamenilor diferă mult. Poate că dacă m-aș da și eu înapoi cu cinci decenii, aș aborda la rândul meu acest gen mai greu digerabil petru marea majoritate, însă acum evident nu mai are niciun rost. Precum îți spuneam, ți-am citit din versurile tale și nu am putut vibra nicum la toate titlurile văzute, deoarece „Quot capita tot sensus!”. („ROMANȚĂ DE LIPSCANI” poate fi însă antologică și pentru ea te felicit.)
Închei îmbrățișându-te cu drag mulțumindu-ți pentru postări. Poate vom mai discuta.
Cristian Petru Bălan

Stimată Iulia Elize, mulțumesc pentru frumosul comentariu Despre „compoziția” spirituală prezentată nu a mai vorbit absolut nimeni niciodată și de aceea am considerat că poate acum ar fi fost o ocazie oportună să fie abordat (în premieră) un asemenea subiect tabu. Am avut, deci, îndrăzneală să-l expun aici, în ceasul al 12-lea al unei lumi în fierbere. Dragi salutări din America și un Nou An 2023 cu multe succese literare ! La mulți ani ! Cristian Petru Bălan

Dacă toți inventatorii și marii creatori care au stocat această energie vie ce le-au ținut mintea trează, dacă ei s-ar fi limitat numai la atât și nu s-ar fi zbătut din răsputeri să le materializeze spre a le transforma în fapte vizibile și spre a ni le face utile, atunci nu am fi avut astăzi o tehnologie atât de avansată și complexă. Este mai ușor să ne închipuim ceva folositor decât să facem eforturi și sacrificii șă le dăm acestora o existență tridimensională. Mulți visau un glob luminos înainte de Edison, dar numai el a inventat becul electric după experiențe care au durat mai mult de un an de zile.”Oglinda fermecată” din închipuirile și basmele străvechi a devenit ecranul de televiziune...Desigur, „închipuirea” este primul pas și cu cât ne închipuim mai multe lucruri serioase din toate domeniile, cu atât ne va fi mai bine...

Întru totul de acord, însă conjuncția condițională „dacă”, stabilește două categorii de oameni diferiți în capacitățile lor native și educaționale, întrucât, după cum știți, cei mai mulți dintre ei sunt subordonați necesităților materiale și practice ale conviețuirii în societatea contemporană, nefiind interesați de beatitudinile divine care le-ar conferi adevărata fericire. Din ce în ce mai mult crește numărul celor din această categorie a „fericirii” telurice perisabile. și cauza este educața care exclude divinul. Vedem clar rezultatele acestui stil de viață.

Dragii mei, Iulia Elize și Claudiu Tosa, am fost onorat să vă citesc opiniile adăugate după lecturarea poemului de mai sus. Sunt puncte de vedere interesante, utile și destul de conforme cu realitate... Regret că vă răspund ceva mai târziu, din cauză că, la vârsta de 85 de ani, probleme serioase legate de sănătatea mea nu-mi permit să mai am promptitudinea din trecut în multe domenii. De aceea, sunt dator cu multe răspunsuri față și de alte personalități, în afară de faptul că unele lucrări de-ale mele din domeniul artelor plastice (sculpturi și picturi) au fost începute de mine și lăsate și ele neterminate. Mă bucur totuși că am putut finisa și instala câteva din ele în localitatea prahoveană Boldești-Scăieni, un splendid orășel românesc de unde am emigrat în America acum 34 de ani, printre acestea fiind unica copie a Statuii Libertății existentă în România, sculpturi pentru monumentele eroilor de acolo, busturile lui Mihai Eminescu și ale Veronicăi Micle (puse impreună pe același soclu) , cel mai mare portret „Eminescu”, picură atașată pe frontonul casei de cultură cu același nume - toate aceste lucrări fiind expuse în piețe publice din acea localitate, dar și alte asemenea lucrări făcute în Austria, SUA etc. Am încercat să revin recent în țară să termin acolo ceea ce deja începusem, dar atât pandemia cât și șubrezenia mea fizică nu mai mi-au permis. Cu ultimele rămășițe de optimism, sper totuși că s-ar putea să îmi realizez acele dorințe. Mai la îndemână și mai fezabile mi-au rămas însă preocupările literare (diverse și ele), pentru care, încă din anii tinereții, am devenit membru permanent al Uniunii Scriitorilor din România. Pare mai ușor să scrii o poezie pe care (din păcate) o citesc doar 2-3 amatori de literatură, decât să apari cu o sculptură în public pe care o văd mii și mii de oameni vrând-nevrând... Cu toate acestea, de când mă știu, scriu și versuri (în dulcele stil clasic, cum zicea colegul meu de liceu Nichita Stănescu), poezia fiind un sentiment eficient de refulare, fără a avea pretenții de autor desăvârșit. Așa se face că m-am trezit și colaborator pe „Agonia” unde ați avut ocazia să întâlniți opiniile mele despre nobilele preocupări poetice ale creatorilor lirici din zilele noastre. Aparent, pe unele le-ați acceptat, pe altele nu, întrucât nu defineau ceva nou sub soare Nu știu cine a spus în glumă că „din doi români trei sunt poeți”, întrucât „nu e om să nu fi scris o poezie”, însă, dacă asemenea ziceri se apropie de adevăr, atunci situația reală devine ceva mai complicată, pentru că nu mai există acele filtre serioase editoriale care, după selecții atente, apăreau cândva prin reviste sau prin librării numai opere care într-adevăr erau mai mult sau mai puțin valoroase, dar cam toate digestibile. Acum, după cum ați și spus, situația s-a schimbat radical și... cine câștigă? La această întrebare văd că ați încercaț să faceți lumină, alături de alte câteva studii meritorii despre starea poeziei noastre (din acestea, aș putea aminti aici studiile lui Alex Ciorogar - „Poezia română contemporană” ,Poezia contemporană româneacă-Deștepți. ro” (poezia-contemporană-ro) și altele. Apreciez mult nu numai versurile și studiile tale bine documentate, dragă Claudiu, dar și minunatele opinii ale Iuliei - de a se mări numărul de concursuri de manuscrise, cum au procedat deja editurile Polirom și Paralela 45. Rezultatul ar fi, cu certitudine, că s-ar pune mai bine în evidență adevăratele noastre valori contemporane și cititorii ar fi scutiți de pierderea timpului cu scormonirea după filoane de aur în munții de gunoi. Închei mulțumindu-vă încă o dată și, în cazul că dispuneți de ceva mai mult timp liber, v-aș invita să survolați în fugă cu privirile voastre agere fie pag. mea de facebook, fie fișa mea biobibliografică de pe Wikipedia, la numele meu - Cristian Petru Bălan - chiar dacă pagina nu mai este demult adusă la zi.

Mare adevăr, deoarece simpla rostire a magicului cuvânt DA, unește cerul cu pământul. Infinite mulțumiri venite de la mine cam tardiv, deși este evident că pe unde treceți răsădiți flori care ne stimulează înțelepcciunea și dorința de a clădi pe culmi înalte. Salutări transatlantice!

PS -Eminescu în pădurea de la Ipotești (pictură în ulei de Cristian Petru Bălan).

Dragă Petru, mai întâi îmi cer scuze că nu am răspuns la prima postare, pentru simplul motiv că... nu știam să postez; mereu nu se transmitea (ulterior am aflat cât de simplu este). Acum îți mulțumesc atât pentru aprecieri, cât și pentru observațiile critice, unele îndreptățite, cauza fiind aceea că sunt obișnuit să scriu „pe stil vechi” (unii vor zice chiar stil vetust, fiind agreat numai de o generație pe cale de dispariție.) Deci îți dau dreptate, motiv pentru care va trebui să mă modernizez. Până atunci te ascult fără a mai face eforturi să schimb textul cum propui (ar fi unn efort neproductiv) și, în consecință, îl voi retrage definitiv în cel mai scurt timp. Salutări transatlantice !

OK Gaby !

Un răspuns posibil pe care îl dau poetului GABRIEL TUDORIE va trebui să sune cam așa: „Desigur, noi „epigonii” trebuie să fim foarte atenți de fiecare dată când scriem ceva despre Poetul nostru național, iar atuncă când îi invocăm existența, „poezește vorbind”, dacă nu simțim cu profunzime că în acele momente ne aflăm, indiferent cum, în prezența Lui, atunci mai bine tăcem din gură și aruncăm pana jos, fiindcă, altminteri, intrăm cu certitudine în categoria mititeilor care îl lăudau „Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el” - și ar fi, într-adevăr, ceva ridicol. Modestia și rezervele Poetului față de nesinceritățile omenești erau proverbiale, mai ales că, după cum știm cu toții, în timpul vieții zbuciumate pe care a trăit-o, nu prea se înghesuia nimeni să-i aducă laude verbale ori scrise, ci mai de grabă critici nedrepte, de care a știut să se apere cu demnitate... Dacă, statistic, ar fi să apelăm la cantitatea laudelor și criticilor ori loviturilor nedisimulate primite de Eminescu, de-a lungul scurtei sale existențe, vom descoperi cu indignare că acestea din urmă prevalau, iar opiniile jalnice ulterioare că ele îl lăsau rece nu sunt câtuși de puțin adevărate. Din cauza lor a suferit mult în tăcere. De aceea, ca orice suflet omenesc deosebit de sensibil, atunci când primea laude și încurajări de la suflete luminoase, precum erau cele ale lui Creangă, Veronica Micle, Slavici ori Titu Maiorescu, el se bucura totdeaua sincer ca un copil. La fel l-a bucurat frumosul poem al tânărului poet Grigore Melidon, intitulat „Eminentului poet Eminescu”, apărut în „Secolulu”, ziar politic, judiciar şi comercial, Iași, an II, nr. 28, 5 septembrie 1870, pag. 2, unde pentru prima dată el a fost numit geniu. Abia mai târziu, spre finele vieții lui, o reală bucurie a trăit poetul când un mare lăutar botoșenean, Iancu Filip, compozitor de romanțe și muzică corală – i-a compus excepționalele melodii „Vezi rândunelele se duc...” , pe versurile poeziei ”De ce nu vii?” ca dedicație Veronicăi Micle în iarna anului 1887 și publicată în ”Convorbiri literare” pe 1 februarie 1887, precum și melodiile pentru poeziile ”Pe lângă plopii fără soț” și ”Mai am un singur dor”, răspândite și de cunoscutul lăutar de pe atunci, Iacu Barbu cu vocea sa frumoasă. Asta se întâmpla pe când Poetul locuia la Botoșani (până la 14 aprilie 1888), unde el însuși, foarte emoționat și plăcut surprins, a audiat aceste cântece. Alte bucurii - în afară și de marile lui iubiri - nu știm să mai fi avut, căci el, după ce ne-a părăsit, nu a mai apucat să audă celelalte 235 de compoziții pe versurile lui muzicale, creații ale unor mari compozitori români sau străini. Tot așa, sutele de elogii în versuri venite de la diferiți creatori din zilele noastre nu aveau cum să-l mai bucure, dar auzindu-l într-o zi pe colegul meu de liceu Nichita Stănescu cum ne recita la serbările de la Liceul „I.L. Caragiale” din Ploiești; „Atât să nu uitaţi, – / că El ar fi putut să stea/ la masă cu noi,/ la masa Cinei celei de taină//“ - și privindu-l cum gesticula patetic pe scenă, noi, poețeii începători din jurul lui, printre care eram și eu, am simțit că Eminescu ne devenise dintr-o dată contemporan și că ar trebui neapărat să-i aducem, la rândul nostru, câte un omagiu, fiecare după puterile noastre... Atunci am decis să-l studiez mai serios pe Eminescu, iar marii mei profesori de la Facultatea de filologie de pe lângă Universitatea din București, unde era și Niki student, mi-au consolidat capacitatea de a mă exprima într-o distinsă limbă literară precum se exprima marele nostru Model de neîntrecut... Din acei ani, din ce în ce mai mult, am abordat în scris unele subiecte cât mai inedite despre Eminescu, multe fiind publicate în diferite reviste literare sau în cărți. Mai recent, acum, când mă apropii de 85 de ani de viață, am considerat că a sosit timpul să mai adaug și un ultim omagiu idolului nostru comun, motiv pentru care am dat publicității scrisoarea-poem intitulată „Măriei Sale Eminescu” - rânduri pe care le-am reprodus și în „Agonia”. Încă mai dinainte, poemul primise deja sute de laude și aprecieri, venite nu numai de la cititori, dar și de la câțiva critici literari pretențioși, iar un post de radio, l-a amintit-o și într-o emisiune de peste două ore pe care mi-a dedicat-o întregii mele creații. A apărut însă și opinia poetului Gabriel Tudorie postată mai sus care, recurgând la mici aluzii ironice ce nu-și aveau nicicum rostul, presupune că strălucitul nostru Luceafăr s-ar scârbi indignat de laudele aduse de mine, până într-acolo încât, dacă ar fi invocat într-o ședință de spiritism, marele invocat mi-ar răsturna masa de lucru cu manuscrisele care cu falsitate l-ar proslăvi. De acord cu libertatea exprimării opiniilor, dar, în mod ciudat , criticul, nu vine cu absolut nicio explicație care să ne lămurească clar de ce forța spirituală invocată ar recurge la acest gest de respingere și care ar fi gravele greșeli existente de care suferă poemul respectiv în care sentimentul adorării, evident, predomină... Dacă stimatului poet Gabriel Tudorie i s-a părut că nu i-am cunoscut suficiet de bine viața lui Eminescu, atunci trebuie să-i spun că s-ar înșela și că sunt pe deplin autorizat să-i dedic asemenea versuri. Iar pentru a fi și mai convingător, mă văd acum obligat să vin cu un amănunt important, specificând că, la vârsta mea de 27-28 de ani, am fost primul scriitor român care a scris un sceariu de film unde se descrie integral, amănunțit și realist, viața Luceafărului nostru, de la naștere până la plecarea lui în eternitate. Scenariul avea peste 200 de personaje, se numea „Geniu sublim” și a fost prezentat marelui eminescolog, Acad. Dumitru Panaitescu Perpessicius care, după ce l-a citit atent, mi-a făcut unele recomandări pe care i le-am respectat, apoi mi-a spus că i-a plăcut mult și m-a sfătuit să-l trimit Centrului cinematografic de filme Buftea. L-am ascultat și m-a bucurat mult faptul că Direcția Cinematografiei Române de atunci mi l-a achiziționat imediat printr-un contract oficial, pe care l-am semnat în 1967, fiind onorat cu o mare sumă de bani. Am fost pus în legătură cu regizorul Lucian Bratu și cu actorul Emanoil Petruț care urma să-l interpreteze pe Eminescu; și începuseră pregătirile de punere în scenă. În acei ani însă Securitatea română mă hărțuia necontenit și, amenințat fiind cu arestarea, a trebuit să fug rapid din țară. Din cauza aceasta, pregătirile pentru filmul proiectat au fost sistate. De atunci, nu am mai auzit de vreun alt proiect pe aceeași temă.Trebuie să mai amintesc că tot Acad. Perpessicius, împreună cu criticul literar Ion Rotaru, m-au îndrumat în lucrarea pentru doctorat intitulată „Eminescu și universul folcloric românesc - Influența literaturii populare în viața și opera lui Mihai Emiescu)”. Dar nu numai lucrări literare i-am închinat eu Luceafărului nostru, deoarece, paralel cu activitatea mea de scriitor, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, mai sunt și un pasionat sculptor și pictor, și era firesc să-l materializez pe Poetul Nepereche atât în pictură cât și în sculptură. Astfel, în orașul prahovean Boldești-Scăieni, de unde am emigrat în America acum 35 de ani, în fața Casei de cultură „Mihai Eminescu”, în centrul orașului, am postat bustul lui Eminescu pe același soclu cu bustul Veronicăi Micle, complex sculptural unic în țară (căci nicăieri în România cei doi poeți nu sunt așezați alături unul lângă altul)... Pe frontonul Casei de cultură am pictat cel mai mare portret din țară al Luceafărului nostru. Nu departe de acest loc, am postat o altă sculptură și ea unică în toată țara - copia Statuii Libertății din New York. Toate acestea au fost văzute de milioane și milioane de oameni, deoarece mai multe stații de televiziune din țară și străinătate le-au prezentat de câteva ori. (Amănunte despre ele și autorul lor se pot afla scriind numele meu pe Wikipedia, pe Facebook, pe Google ori pe YouTube.) Am mai turnat și alte busturi ale Luceafărului în bronz. Dar nu pot să nu amintesc cu părere de rău că un asemenea bust a fost așezat și în București, în Parcul Cișmigiu, la „Izvorul Eminescu”, de unde, din păcate, a dispărut fără urmă. Nu-i prima dată când se fură opere de artă în România. Sper însă că mai norocos va fi un asemenea bust ce urmează a fi așezat în metropola mea Chicago. Trebuie să amintesc că toate aceste opere de artă au fost donații gratuite și că nu am solicitat remunerații pentru ele. Dar mai mult decât numeroasele premii și diplome primite de la autorități, au fost admirația urmașilor marelui Poet față de mine, căci m-a bucurat mult prietenia mea cu care m-a onorat colonelul și scriitorul Gheorghe Eminescu, nepotul de frate al lui Mihai Eminescu. Cu dânsul m-am întîlnit des, atât acasă la mine la Scăieni, cât și la casa dumnealui din București. La fel cu Yolanda Eminescu, dar și cu tânărul strănepot Michael Eminescu, un inginer electronist, cu care discut des, fiindcă trăiește aici în America.
Așadar, sper că aceste detalii sunt absolut suficiente să justifice convingător faptul că subsemnatul este printre cei mai autorizați să i adreseze Părintelui limbii noastre literare în termeni cu care ne adresăm unui mare monarh, din momentul în care de multă vreme este recunoscut oficial ca Rege al Poeziei noastre. De ce ar râde cu dispreț Geniul apărut de Dincolo? Nu merită el oare acele simbolice titluri monarhice adăugate în contexte lirice? El ar ști precis dacă cineva i le trimite în batjocură sau din cald și profund respect. Poate că venite de la unii ca Macedonski sau Patapievici, să fie respinse într-adevăr cu dispreț, însă eu am certitudinea fermă că mie mi-ar mulțumi cu aceleași zâmbete de prietenie cum îi mulțumea și bădiei Ionică Creangă, căci, la urma urmei, totul ar depinde de cine i le adresează... Cât privește presupunerea stimatului poet Gabriel Tudorie ca spiritul lui Eminescu ar putea să-mi răstoarne cu indignare masa pe care se află manuscrisele mele, îl asigur că, mai de grabă există posibilitatea ca, în loc să o răstoarne, acest spirit înalt, lipsit de malițiozitate, să ridica încet și cu recunoștință această masă până la tavan... Iar dacă din sutele de aprecieri primite de mine există doar una sau două opinii contrare, asemenea întâmplări nu ar fi decât niște inocente... „exceptions to the rules of positive events”...

Cristian Petru Bălan


„Ami ou ennemi - ne sont pas du tout égaux.”

Inițial, nu am vrut să-mi pierd timpul dându-ți un răspuns, pentru că nici nu prea se merită, dar văzând că este vorba de niște răstălmăciri și erori în serie ce se vor savante, întru apărarea postării mele, mă văd obligat să adaug următoarele rânduri-replică (și este pentru prima dată când lansez pe "Agonia" o opine personală):
Se întâmplă uneori să descoperi mânuitori de taste electronice care simt o satisfacție fizică deosebită să recurgă la detracțiuni mai mult sau mai puțin spumoase căutând noduri în papură chiar și acolo unde el nu există. Deviza lor ne-a amintit-o cândva Beaumarchais când a scris: "Calomniați, calomniați, ceva tot rămâne". Mi-ai lăsat impresia că te antrenezi să aparții de această categorie. Procedura este tipică și relativ simplă: arunci, încă din start, câteva cuvinte de genul "forma e jalnică, imaginile și comparațiile sunt școlărești, greșelile sunt elementare" - chiar dacă așa ceva nici pe departe nu-i conform cu realitatea - și o ții așa înainte, pe gamele acestea minore, indiferent dacă lucrarea este bună sau rea. Nu contează. Apoi extragi câteva citate bănuite de flagrant și pac! cu ele, ici și colo... Este un procedeu stas.
Și acum să revin la lucrarea mea despre poetul Leonard Ancuța pe care, atunci când am postat-o nu am introdus-o la capitolul "eseuri", ci la "articole", însă cineva din redactori a plasat-o unde a crezut că i-ar fi locul. Încă de la început, am precizat limpede că este o simplă generalizare, destul de succintă, despre acest poet, nicidecum o analiză profundă. Nu am pretenția că este un studiu după cum ar merita autorul, ci doar niște scurte impresii despre ultimele și reușitele sale versuri. Și de ce l-am ales pe Ancuța? Simplu, pentru că din grupul numeroșilor poeți tineri de astăzi, mi se pare unul din cei mai talentați care muncește cel mai mult pentru perfecționarea diapazonului său liric și, de la o perioadă la alta, lansează texte valoroase care pot intra cu onoare într-o nouă antologie de poezie românească. Prin câteva exemplificări, am justificat această opinie. Iar dacă ai impresia că, la mijloc, este un elogiu fals, cu laude exagerate și cu epitete hazardante, este părerea ta, percepută prin dioptriile ochilor tăi, dar să nu fii chiar atât de sigură că deții în mână talgerele cu balanța adevărului, deoarece poate că o sută în locul tău percep altfel mesajul și, în plus, nu-l interpretează ca o lucrare jignitoare. Personal, eu nu-l cunosc pe L.A., nu l-am văzut niciodată și nu am făcut altceva decât am intenționat să-l mai pun încă o dată în evidență. Până la vârsta mea de 76 de ani am încurajat, atât în România cât și în America, prin presă, radio și tv, o serie întreagă de alți tineri care au devenit acum creatori deosebiți, având diferite talente (nu numai literare) și toți, fără excepție, s-au simțit deosebit de onorați pentru acest lucru, ca să nu mai amintesc că cel puțin una din aceste persoane, lansată de mine, a ajuns un scriitor de elită, cu câteva premii internaționale, având o funcție culturală de vârf. Nu cred că Ancuța s-a simțit jignit de publicarea acestui eseu; ba aș îndrăzni să cred că nu s-ar supăra dacă ar mai apărea și ale câteva jigniri de acest fel de la cât mai diverși critici...
Răspund în continuare la dreptul tău de a-ți exprima punctele de vedere... Să începem cu observația cu privire la viteza de proliferare a astrelor cerești versus viteza de creștere a creatorilor de poezie. Nu ești de acord cu afirmația că numărul poeților crește cu rapiditate. Oricum ai lua-o, comparația nu poate fi învinuită că ar fi un loc comun, o banalitate din arsenalul "limbajului școlăresc" iar eu aveam nevoie de ea ca să pot dezvolta ideile subsecvente. În categoria de timp, nu se poate face o comparație între rapiditatea de înmulțire (lunară, anuală) a numărului oamenilor cu talent (poetic, în cazul nostru) și rapiditatea formării corpurilor astrale, fiindcă o stea are o geneză foarte lentă, care se produce în milenii de milenii, pe când "stelele poetice" apar mult mai repede. Nu este câtuși de puțin o comparație de loc comun. Alte observații.
Tu spui: "Numărul poeților a devenit o inflație"? Nu. Fiindcă un număr nu va fi niciodată un fenomen!
Iar eu îți răspund: nu numai că un număr nu va fi niciodată un fenomen, dar că un număr deja este un fenomen, lucru bine demonstrat de matematicianul Edmund Husserl. Mai recent au apărut și studii moderne de fenomenologia structurilor matematice, devenită chiar o știință. Nu te arunca în lupta de toreador cu Husserl și cu alți matematicieni fluturând victorioasă mantila roșie, dacă nu te pricepi la alde d-astea, făcând atâta bravadă cu închipuita-ți măestrie de vânătoare de greșeli! Judecă de doua ori înainte de a ieși la atac.
ALTÃ OBSERVAȚIE: Spui: "a beneficia de sete" va rămâne o inepție."
Răspuns: A beneficia de sete (de absolut, de cunoștere, de etc.) nu este o inepție, ci un atribut al ființei umane (viermii nu beneficiază de setea de cunoaștere universală, de pildă!)
ALTÃ OBSERVAȚIE: "Nu, nu există "roman experimental" "în bună parte"! Iar "observațiile" nu pot fi "introvertite"! Pentru că o observație nu are trăiri interioare pe care să și le exprime.
RÃSPUNS: Nimeni nu interzice scriitorilor conceperea unui roman experimental în totalitate sau în bună parte. Este perfect fezabil. Iar când zicem că, la cutare persoană, predominante sunt observațiile introvertite sau extrovertite, folosim o prescurtare: observația atitudinilor introvertite sau observația atitudinilor extrovertite. Despre ele este vorba. Sunt prescurtări mai rar folosite.
ALTÃ OBSERVAȚIE: "Dar nu e tot: "versuri care uneori se cer inevitabile, cu nedesăvârșiri ontologice". E ilogic, e de-a dreptul comic și-n același timp trist!"
RÃSPUNS: Nicidecum! Și nu este nici ceva comico...trist! Și iată și de ce: Când versurile cer imperios să fie scrise sau spuse, ele sunt versuri inevitabile, greu de reținut a nu fi exteriorizate. Ce este greu de înțeles în această îmbinare de cuvinte, foarte perceptibilă? Cât privește "nedesăvârșirile ontologice", este la mintea cocoșului că realizările ființei umane, neduse până la capăt, pot fi numite, în termeni livrești, nedesăvârșiri ontologice ("ontos", în gr. - "ființă"). În critica literară contemporană a folosi termeni livrești nu este o crimă.
ALTÃ OBSERVAȚIE (despre adevăr). Alina nu crede că adevărul poate fi obiectiv și subiectiv: "Ni se spune că adevărul este subiectiv și obiectiv..."
RÃSPUNS: Caută la Wikipedia română despre adevăr, unde scrie clar (citez prin copy past): "În consecință, putem propune următoarele distincții :
1. Adevărul material, care reprezintă corespondența între ceea ce este și judecata care a dus la enunțarea sa în propoziție : această corespondență este confirmată de experiență. Dar natura acestui tip de adevăr este variabilă, pentru că acesta poate fi un adevăr obiectiv, relativ, subiectiv etc., după teoria cunoașterii care îl susține (realism, relativism, criticism etc)."
ALTÃ OBSERVAȚIE: "Ancuța e asemănat cu Nichita, dar nu seamănă cu el decât la ambiție, se apropie de Cărtărescu, dar n-are egocentrismul acestuia (când arunci o așa idee-n public, cum că Mircea Cărtărescu e egocentric, nu te temi s-o lași neargumentată?) etc..."
RÃSPUNS: Așadar, vrei o argumentare fermă?... Iat-o: La pagina 1349 a "Istoriei critice a literaturii romane" (Editura Paralela 45, Pitești, 2008), coloana a doua, criticul Nicolae Manolescu scrie clar că Mircea Cărtărescu a fost - citez - "acuzat de egocentrism, ca și cum nu tocmai interioritatea ar fi esențială într-o astfel de scriere". Precizez aici că egocentrismul exprimat de scriitori în literatură nu trebuie asociat niciodată cu ceva negativ. Scriitori egocentriști, precum Proust, în "À la recherche du temps perdu" sau Bacovia, în poeziile sale, au creat opere de mare valoare, după cum sunt și majoritatea scrierilor lui Mircea Cărtărescu pe care eu, de asemenea, îl prețuiesc în mod deosebit. Ne cunoștem și ne-am citit reciproc unele din cărțile noastre.
ALTÃ OBSERVAȚIE: "Eminescu are, sau a avut, nici eu nu știu, o "vârstă finală"!"
RÃSPUNS: Păi, firește, din păcate, cum toată lumea știe, vârsta finală a lui Eminescu a fost aceea de 39 de ani (de ea se apropie L.A.), însă se înțelege că era vorba de vârsta existenței lui fizice și nicidecum la eternitatea lui sprituală, căci în acest sens Luceafărul nostru nu are nici o vârstă finală, iar subsemnatul nu aș fi îndrăznit să-i întinez memoria idolului meu și al milioanelor de români, a cărui viață (pe când eu aveam vârsta... "nefinală", de 28 de ani), i-am descris-o într-un scenariu cinematografic, "Geniu sublim", contractat cu acte în regulă și remunerat de Studiourile Buftea, fiind, în acea perioadă, primul scenariu de film "Eminescu" admis de forurile de atunci ale cinematografiei române. Nu am mai auzit de vreun alt scenariu pe această temă.
ALTÃ OBSERVAȚIE: ""Din modul în care autorul folosește cuvintele, îmi dau seama că nu le stăpânește suficient. În acest scop ilustrez povestea ideilor despre care spune că sunt "exprimate între mișcare și stază". Din cunoștințele mele, "stază" se referă exclusiv la secrețiile interne ale organsimului."
RÃSPUNS: Iartă-mă, dar și de data aceasta dai încă o dovadă că nu poți înțelege sau că te prefaci a nu înțelege limbajul figurativ. Dar obligația scriitorilor a fost dintotdeauna și este în continuare încercarea de a îmbogăți și extinde înțelesurile limbii române pe orice cale, una fiind aceea de a împrumuta termeni lexicali din diferite domenii ale științei, filosofiei, tehnicii etc, în cazul nostru al medicinii. Substantivul "stază", într-adevăr, este termen medical, dar nu se referă "exlusiv la secrețiile interne ale organismului", cum spui, ci la oprirea sau încetinirea circulației sângelui ori a secrețiilor interne, deci la blocarea lor, ceea ce este cu totul altceva. Așadar, ideile pot fi "exprimate între mișcare și oprire (stază)". Nu este prima dată când putem introduce termeni medicali, dându-le un înțeles subsidiar. Spunem, de pildă, "individul acesta este un tip constipat", referindu-ne la comportamentul lui de om optuz, "cu vederi înguste, lipsit de orizont, necomunicativ", cum zice DEX-ul.
ALTÃ OBSERVAȚIE: " Mi se spune (...) corpurile cerești sunt vizibile sau nu... Ce-s astea? Sărăcie de idei, construcții tautologice. Eufemistic, stângăcii!
RÃSPUNS: Da, corpurile cerești pot fi vizibile sau nu, din perspectiva ochiului uman care privește de pe Terra (astronomia include și "black holurile" între corpurile cerești, iar acestea nu pot și nu vor putea fi niciodata vizibile. Pune mâna pe o carte de astronomie elementară și ai să vezi și de ce). Păi... ce-s negările astea? "Sărăcie de cunoaștere științifică, afirmațiii ilogice, Eufemistic, stângăcii!" - ca să-ți însoțesc, la întoarcere, bumerangul lexical!...
ALTÃ OBSERVAȚIE: "Mai rău, ideile lui se "telescopează dintr-una în alta" semn că-s liniare! Nimic din Joyce, care va să zică! În cazul ăsta ...cum mai alternezi planurile, altfel decât paralel?
RÃSPUNS: Afirmația făcută vrea neapărat să fie un adevăr tras forțat de coadă până ajunge în dreptul tău, prin metoda absolutizării, a exagerării și forțării înțelesului. Să revedem fraza: "...imagini care ne amețesc prin zig-zagul lor efervescent, fiindcă ideile uneori se telescopează dintr-una într-alta, semănând puțin cu tehnica folosită de James Joyce în romanul său "Ulise". În plus, Ancuța știe să alterneze planurile iar descrierile lui au o dinamică surprinzătoare..."
Când eu afirm că ideile se aseamănă puțin cu tehnica lui Joyce (și nu toate ideile) - și că numai câteodată aceste idei răsar una din alta, se deduce ușor că restul lor nu derivă una din alta și, așa stând lucrurile, aceste idei poetice, pot avea planuri alternate sau orice alte planuri. Deci nu este vorba de o totalitate de idei care alternează și nici de o asemănare absolută, ci de o vagă similitudine cu tehnica joyceană, ceea ce nu vine nicicum în contradicție cu logica primară. Extinzând metoda absolutizării și a forțării înțelesului, te agați apoi de o frază cuminte ("Idealul iubirii - ce ar fi trebuit să fie și idealul purității feminine - este întruchipat de o ființă mai mult sau mai puțin reală, mult adorata Jusa - un simbol al iubitelor polivalente din zilele noastre, lipsite de spirit ingenuu - femela-capcană, fatală și apetizantă, dar cu rol și puteri magice, de buldozăr distructiv pentru viața bărbaților care o cunosc") - și, ca să stârnești neapărat o atmosferă de haz, explici: "Aia cu "femela-capcană" e de-a dreptul duioasă! Mi se sugerează, deloc subtil, un penis captivus și frustrări sexuale! Nu, nu râd!" Dar nici noi nu râdem, ci ne abținem să chemăm salvarea și ne întrebăm serios cum, Doamne ferește, ți-a venit să lansezi această comparație trăznită, aiurea plasată, această afirmație stupidă și de-a dreptul morbidă, care ne face să bănuim că numai o persoană care a trăit intempestiv un asemenea ghinion inubliabil poate fi obsedată cu teamă de o așa grotescă amintire, reiterând-o aici. Ce legătură are ea cu textul incriminat? Dacă faci afirmația în bășcălie, este o glumă proastă. Verbiaje ca acestea echivalează cu niște excremente lăsate pe zăpadă, ca să spun așa, pentru a nu folosi cuvântul popular care-ți place mult să-l folosești în termeni neaoși. Însă nici nu ar trebui să părem atât de surprinși că apelezi la asemenea cuvinte, de vreme ce te complaci să scrii cu înjurături cumplite și cu termeni pe care îi manevrezi cu mare pasiune și dezinvoltură, motiv pentru care lucrarea ta în proză publicată pe Agonia a trebuit să fie trecută la scrierile ferite de ochii minorilor care, se știe că sunt primii care le citesc, curioși, învățându-ți expresiile pe de rost.
Concluzia finală din toate aceste discuții poate fi în favoarea ta. Cum? Simplu: cu asemenea interpretări înșirate cu meticulozitate, poți fi de mare folos celor care concep în scris fel de fel de teorii ale conspirației. În plus, ei plătesc foarte bine. Scriind aici nu știu cât de mulți sunt de acord cu tine. Chiar dacă, prin absurd, nu ar fi nici unul, eu te asigur că, din partea mea, ai tot respectul și te salut prietenos, mai ales după ce am ți-am văzut fotografia, unde semeni foarte mult cu una din fiicele mele. Oricum, mă abțin să-ți răspund la o nouă replică, indiferent de conținutul ei.

FORBIDDEN text. Nu se poate posta.Nu știu cauza. Poate primesc din nou ajutor. Mulțumesc!
Cristian Petru Bălan

NU SE POATE POSTA ! FORBIDDEN TEHNIC. Cer ajutor !

Mulțumesc, Daniel. Am ținut seamă de opiniile tale și am făcut unele modificări care sper că au mai clarificat puțin acest sonet. Salutări, Cristian

Pentru a-ți contracara ironia total neavenită despre așteptarea răspunsului ce va veni sau nu de la Iisus, până atunci, în semn de sincer respect pentru religia ta islamică, eu îți zic: "As-Salāmu `Alaykum (السلام عليكم!", dar cu pretenția ca și tu să respecti religia creștină a neamului meu românesc. Cât despre locul în care m-am retras după ce am scris această invocare în versuri sub forma de rugăciune, el nu era nicidecum o Mânăstire, ci posturile de radio "Vocea Americii" și "Europa liberă", în cadrul cărora colaboram și despre care pesupun că ai auzit. Știam bine ce scriam atunci și ce stil trebuia să aleg spre a exprima o invocație religioasă, pentru așa ceva nefiind potrivită versificația modernă, nici poezia de gen rock și nici măcar forma de haiku in care probabil că ai fi preferat să mă exprim. Dar pentru că, acolo in Siria, scrii frumos în limba română, eu îți mulțumesc și, la rândul meu, îți trimit și eu respectele mele, mai ales dacă citești și răspunsul ce i l-am dat mai sus lui Alexandru. Greetings from USA!

Pentru Alexandru

Rugăciunea a fost scrisă în România, in ziua de 29 decembrie 1986, pe timpul dictaturii comuniste, când situatia social politică din țară era cumplită. După numita Revoluție, poporul român s-a așteptat la o schimbare radicală a vieții economice, sociale, politice. In ciuda câștigării unor libertăți sociale, politice, cultural-artistice evidente, în primul rând libertatea cuvântului și a unei palide occidentalizări, situația economică a rămas deplorabilă și, în consecință, nu se poate afirma ca frumoasa noastră țară este atât de veselă și lipsită de suspine, precum spui... Din păcate, aceasta este realitatea știută de toti, inclusiv de mine care vin anual acolo. De aceea, invocarea protecției Divinității rămane valabilă și la fel de actuală ca și în trecut. Cât priveste titlul imperial acordat lui Iisus, oricine iși poate da seama că este o invocare poetică, neavând legatură cu formele politice ori administrativ-statale, mai ales că, în religia creștină, conform Noului Testament, Mântuitorul este numit deseori Rege, Împărat, Domn al Domnilor, Dumnezeu
Însuși, întruchipat (proiectat pe Terra) sub forma umană. Tot in N.T. se spune clar că, după distrugerea răului, Iisus va reveni ca Judecător suprem și va împărați peste intreaga planetă timp de 1000 de ani, deci și peste România.
Asadar, invocarea cu care incepe această rugăciune nu este o simplă aberatie lipsită de un fundament teologic. Oricum, dragă Alexandru, îti mulțumesc că ești primul comentator și că nu ai spus nimic cu răutate, ci, probabil, cu intenții nobile și... patriotice.

Alina, revin cu asigurarea că ai tot respectul din partea mea, însoțit de salutul meu prietenos, rugându-te să mă ierți pentru cuvintele mai dure pe care le-am folosit.