Cristian Oravitan

Pasul tau de fata s-a pravalit peste lacrima-mi istovita. Si, dintr-un strigat de lupta m-am prefacut intr-un cantec de dragoste.

Isteriile se alearga prin ochii mei. Ochii mei negri se plimba Pe o sarma ghimpata. Mersul lor Alene se-mpiedica de isteriile ce le taie calea. Acum se umple paharul Si’acum se sparge o

Ultimul cantec Il vom dansa Intr’o balta de tristete. Vom astepta tacuti Despartirea, Despletind, resemnati, Indepartarea. Vom arunca piatra, Unul in celalalt, Pana ce trupurile noastre’si

Pana’ntr’o zi cand A abandonat tonurile inchise, A ales o culoare Si a sarutat’o cu pleoapele, S’a’ntors in sine dar, vai, A renuntat la viata, S’a transformat intr’o oglinda a planurilor

Spune’mi, acum, acele cuvinte din care sa’mi strang lumina pentru noptile de apoi. Tu stii ca pleci, deci, minte’ma. Acum.

I’a presarat pe drum Urmele lor; I’a spus: “Niciodata sa nu calci prin talpile celor dinaintea ta. Niciodata!” Iar el a pornit Intr’o echilibristica furibunda Cautand palma ei, Punctul de

Ca si cum am balansa In pragul unei porti Poarta intre viata si moarte; Sf Petru nu ne da voie inauntru Dar nici inapoi nu mai avem voie... Si, Atunci, Ni se sorteste sa stam, De\'a

am sa-mi vand sufletul crasmelor insalubre in care ospatarite cu sanii imbuibati de aroma berilor proletare se apleaca peste umerii mei stregand mesele cu maneca unei camasi descheiate pana la