Cristian Neagu

Cântă-mi despre noapte în versuri cât mai simple Dar... ai grijă ca luna să fie plină Când mă vei ademeni să mor câteva clipe, În Edenul iubirii; eu pradă, tu felină. Cântă-mi despre stele și

În cupa cu noapte pe care am s-o beau Turnați-mi amintirea femeii șic; Să vreau să plec, și totuși să mai stau Undeva-n trecut, chiar dacă plâng... un pic. În cupa cu amintiri

Parc-am murit de mult printre cei vii, Iar casa mea străină-i un reper grotesc Prin care bântuie păgâne liturghii. Doar tu insiști cu lacrimi, să trăiesc. Aș vrea să vii să stai aici, cu

Din seva timpului ce curge lamentabil Peste umbrele desprinse ființei mele, Solipsismul cert, rămâne adaptabil Fiecărei zi de gânduri și durere. Sunt vulnerabil trăindu-mi fatalitatea Fugar,

Mă biciuia o ploaie șiroind a sânge Pribeag fiind pe un tărâm stâncos, Și n-avea cine pentru mine-a plânge Când îmi urlam durerea de rană pân-la os. Prin răni îmi sufla vântul cu ploaie

Pe scara unui birt, șezând, Un lăutar de nuntă veche Cântă duios -cântă visând- Nuntașilor, lângă ureche. El retrăiește-n tinerețe Când era de primă mână Pe la nunți; și ce ospețe Îl

Te sărut dimineața mea nefericită, Pe acea parte a corpului de unde-ncepi, Spre a nu-mi fi virtutea strivită De mastodonții golomozi și sterpi. Bună dimineața, după-amiază banală, Aflată sub

Jăratic aprins de ruginiul autumn Mistuie viorile în simfonii eoliene, Când nostalgii profunde se suprapun, Gândului de a te săruta pe gene. Mi-e atâta toamnă de tine și vreau Să plouă

Vai vouă, celor ce mă diagnosticați nebun Și-mi dați cu huo, hăituindu-mă-ndârjiți Pentru faptul că iubesc, deși sunt bătrân, Și n-am o cale dreaptă printre cei cuminți. Luați aminte la cele

Vă spun că nu am să accept Iluzoriul concept Că-n tot ce-i strâmb mai e și drept, Convins fiind că dreptu-i strâmb... Total nedrept se-ntunecă profund cetatea, Și vai, poetul e nebun! Căci

Chiar dacă am căzut scrâșnind din dinți, -durerea devenindu-mi expresie facială- Vă cer solemn, să nu interveniți Ca nu cumva, mai rău să mă doară. Vă rog, lăsați tristețile în tihnă Să-mi

Alter-ego-ul meu A devenit în timp destul de banal... Merg prin ploaie cu pantofi dezlipiți Surâzând -fără rost- vertical. Așa că, rătăcit de vreo chemare Mă amestec printre

O mână întinsă spre soare, Cu grația zborului de pescăruș, Dăruiește polenului de floare Un fluture, ținut în căuș. O mână zadarnic mai cheamă, Balansându-se ca un zbor de

Singurătatea îmi plânge cu capul pe masă Înnegrind și mai mult pereții nezugrăviți, Se-agită, cuprinde, și mușcă nemiloasă Până și din rugăciunea mea către sfinți. Așezată confortabil la capăt

Am strigat: „viață” ! Și gura mi s-a umplut de laptele mamei apoi, cu umerii încărcați de responsabilități, cu genele grele de nesomnul copiilor, cu sufletul plin de deznădejdi, cu

Când nimeni nu urcă putrede trepte Până la sufletul nedeslușit, Stau deghizate sentimentele sterpe În voci, care nu spun de fapt nimic. Devine certitudine ziua în care Clopotele mute ale