Cristian Neagu

Din lipsă de prezent, striviți de trecut, Din mult prea multă dragoste pe rol, Și tu și eu, rămânem într-un punct, Și tu și eu, constituim un gol. Tu, pe un trotuar răsfrânt... eu, pe-o alee

Dărăpănate uși de biblioteci Ferecate-n lanțuri ruginite Ascund, ca-ntr-o detenție, volume-ntregi Blamate, spre a nu mai fi citite. Valorile sunt abandonate; Acceptăm derizoriul frumos

Motto: "Poezia nu este o cheie franceză să se potrivească oricărui cap de șurub" -Nichita Stănescu- Vă scriu prietenește

Am îngenuncheat în Rogvaiv stelar Răstignit între iubiri sângerânde, Chemând uitarea de tine-n zadar Ca pe o întrebare, la care nu mai ştiu răspunde. Vântul smulge bucăţi din mine Ca într-o

Rece de toamnă, nuntă pe sfârșite, Ritm molcom de țambal, Se doarme stingher pe mese răvășite, Se-ngână baladă de penitenciar. Cântecul de jale se propagă În ritm leneș, cu greu înțelesele-i

De plinul toamnei tremur gol Multiplicat în desfrunziri, Subscris cromaticului protocol Semnat cu brumă pe tulpini. În trecerea ei către absolut Una dintre clipe m-a călcat în

Îți place poezia mea. Te fascinează. Cât de tânără zburzi prin anotimpurile îmbătrânite, Cât de bătrân mă văd lângă tine la amiază; Te rog, nu mă iubi. Este iluzoriu acest mers înainte. Iubire

E întuneric. Tristețea mă învăluie apoi mă apasă. Oftez adânc, desprinzând țigării scrumul, De câte gânduri mi s-au așezat la masă Venite spontan, să petrecem Crăciunul. Ninsoarea abundentă

În cimitirul pașilor mei îngrop urmele lăsate Monotoniei implacabile, sub cețuri cernite, Care duc către femei feciorelnice despuiate, Împietrite funerar deasupra spiritualelor

Mi se prelinge ceața pe tâmple în actul sacru Al decesului iubirii prin crasă monotonie; Chemați să-mi cânte capriciul numărul douăzeci și patru Violonistul concertist, cerșetor la Academie Ca și

În vânt subțire cu murmur de gând, Pe portativ nocturn pianul îngână Tristețea chipului, conturat profund Într-un detaliu de frescă păgână. Dau pânze de păianjen la oparte Supus penitenței în

Ce trist e orizontul limpezit de ger Și ce mâhnire-adâncă a-nghețat pământul... Cu dor de primăvară-vară sunt un copac stingher, Și cât pustiu prin ramuri îmi strecoară vântul! Din rana

Păcatul meu de a iubi este încă viu Asmuțindu-mi în priviri șerpi înfierbântați de venin Asupra sânului tău marmorat, pe care îl știu Ascuns cu grijă, sub cămașa subțire de in. Femeia care n-a

Copite scrijelind pământul Cer drum sălbăticit de ploi, Revendicând parcă trecutul În ecuația cu noi, Trup lângă trup adulmecând Chemarea din mister păgân În riguros abstract temei Au fost, și

Pentru noi iubirea a făcut rezervare La formele de paradox și circumstanțe, Ignorând conduitele protocolare, Sfidând chiar și parcursul de distanțe. Cosmogonice cifre au necesitat reciclare Pe

Traversez nuanțele sumbre Pe sub copacii total desfrunziți, Ctitorind mânastiri de tristeți și umbre Cu hramul pașilor zadarnic rătăciți. Preludii lichide Inundă retina, Și cerul

Ca într-un desen de Cucerzan De după umbre liniare dese, Aștept în resemnare an de an Toamna, cucernică libațiune de reflexe. Îmi este sufletul împădurit cu mesteceni, În toamna

Ridică Doamne cețurile împărăției Tale Acum, când lumea acesta fără de contur Înregistrează solemnitate-n catedrale, Prin neființa confratelui Artur. Mângâie-i Doamne fruntea cu lacrimile

În noaptea de Moș Nicolae Când visele zâmbesc sub pleoape Un suflet de copil, agale, Nămeți ca din povești străbate. Pe hainele-i de căpătat Stă prinsă chiciura sticloasă, Și ghemuit de

În barul ultimului pahar cu vin, Pianul unduie ritm de jazz nocturn Pe când, sorb chipul tău de serafim Din abisul suspinului taciturn. Ritmat, pocnesc din degete măsura Unui C Jam Blues,

Cu siguranță e mult mai bine să se lase bezna Peste ecuația imposibilă de a mai fi împreună; Prea grea, o za de lanț îmi strânge glezna Când tu mă chemi, facându-mi semn din mână. Te rog, nu

Am putea recupera ceasurile risipite clipă cu clipă Golind cerul de crengi până la nesădire, Doar dacă ne întoarcem prin dicteul formulat în pripă La vreascuri, fum și cenușă, osmoza