Poezie
Exercițiu fără plasă
1 min lectură·
Mediu
Merg la braț cu tăcerea,
traversăm pe roșu
și ne oprim în fața vitrinelor,
să ne uităm în ochii celuilalt.
Ea a fost cuvânt înainte
și-acum (fiind tăcere)
se poartă ca o maică stareță
în fața unui Magritte.
E uimită de cum se surpă
din loc în loc pământul,
acolo unde atârnă
cearcănele lui mai tare,
și tropăie ca un cal speriat
când se mai duce și câte-un om
să vadă cât mai costă o zi
pe lumea cealaltă.
Acum e amuzată.
Viețașii scot rotocoale de fum din tălpi
și, noi, ceilalți, îl folosim ca sârmă
pentru a trece de pe acoperișul
unei iubiri
la parterul orelor de după,
și ea nechează fericită
de parcă totul ar fi
să-ți potrivești decibelii
la tăcerea din tine.
001.405
0