cristian catalinoiu

aici lumina stă să cadă peste urechile noastre dezlănțuite ordinea se restabilește la cântar de sub pleoapele curgând săltăreț pe sub mese tu stai în dreapta tu bărbia puțin mai sus să ți se

spre noapte am adormit lângă tine afară tremura vremea stările acelea de angoase zurlii când înlăuntrul ne e posedat mișună-n noi demonii se zvârcolesc se lovesc de straturile târzii ale

e ca și cum un pom ar crește nesăbuit uite colo prima oară ne-am întâlnit nici nu știam că exiști un semn obscur prin lume erai sufereai de limbariță zâmbetul măsluit agățai peste tot primprejur

aidoma ei aș fi scris despre luna în care bălăcăream câte o singură întâmplare câte o intransigență a vieții luate de-a gata în pumn la un moment dat la masa oarecum zilnică la picnicul din

aș fi evitat să mă disjung ochilor voștri înfometați de pe-semne uite colo o țigancă își vinde ultima floare o spală în găleata rămasă cu apa de ieri dimineață în ea culcușește picăturile în

aici poți găsi raspuns la întrebările tale mi s-a spus era simplu și incitant un răspuns la toate întrebările am înțeles că va fi structurat după felul lor lungime lățime adâncime tematică o

în seara asta am privit-o-ntins sprâncenele ei ─ arcuri încordate pe firul subțire-al privirilor săgetând drumul întins între două mese între două lumi lubrifiate de amintiri diferite ai

e ca și cum ți-ar rămâne un picior suspendat în aer o fărâmă din tine uitată în nemișcare în starea aceea primară când totul tace când existența uită să mai existe când zeii se pierd undeva prin

cînd te-am citit lumina tocmai se dezbrăca de-ntuneric nu era o metaforă nu dimineața își făcea de lucru ca de fiecare dată de ceva timp încoace un reper pentru deschis ochii și toate

și nici n-a urcat sunetul pân’ la noi se târa slab și palid de-așa neputință pe mocheta întinsă ca o disperare sub scaune se scurgea ca o vâscozitate oarecare pe sub tălpile auditorilor cumințiți

să nu mai recit cum dimineața se răstoarnă peste noi de fiecare dată azi e vremea litaniei mâine e vremea litaniei poimâine la fel umbrele ni se orânduiesc în fulguirile luminii care stă să

și iar s-a-nstăpânit pe aici foaia asta strălucitoare foaie de lux neobișnuită mâinilor noastre mângâietoare de ciorne refuzate ideii de hârtie aptă scriiturii au! vorba deja s-a-nglodat în

Îi atârnau gâtul de un copac plin de mustrări mărunte -cerc de cerc- în vârful degetelor zâmbetul se mistuia acerb ca o ispășire pleoapele se umpleau de lumina desfrunzită și pe sub ramuri

și erau secundele lungi în noi cei doi stăteau la aceeași masă două extremități ale acelorași întâmplări ale serii ar fi vorbit despre trecut despre sinuciderile curente o să mă omor să mă

să mori pe drum de urâtul atâtor numere stivuite la case nu mai dibuiesc scurtătura de atâtea cifre sculptate renunță-mă în pragul porții ăleia și vezi de-ți mai gâlgâie prin buzunarul

și poate m-aș prăvăli acolo în semnele băute ale cafelei să mă citești dimineața și câteodată la prânz să mă cuprinzi în oboseala buzelor lipsite de vorbă și poate m-aș aromi la foșnetele

marțea următoare mă-mbăt să visez raci verzi murmurând roșu vremelniciei să-ncolțesc clești sub halba unde soarta are gust de accize să petrec clipele deocheate doar în marginea lor doar pe

au recuperat vederea îndelung rotunjită la masa cea alăturată unde vorbele se scurg băloase în afara gândirii și dorințele pipăie sârguincios prăbușirile astea ale serii unde femeile se bat la

ce ai uitat să străbați din mine a putrezit s-au lepădat resturile de trup ca un noroi mort năpădit sub picioare s-au zvârlit undeva în materie hăituite de colții ei materiali de asemenea și

în seara asta nemțoaica a devenit nicol ea noua săsoaică ce colonizează acum sibiul nemțoaica se mângâie de numele ei franțuzit cu gura lui bebe aflată în mare vogă ai primit mesaj de la gagică,

limba ni se desface în fraze acestea se leapădă una câte una de propoziții spre-a le re-ntregi mai încolo propozițiile se complac în cuvinte și de aici totul devine mai simplu tot mai