Cristian Alexandru Groza

Când nu ne vorbim totul redevine normal ura seamănă cu o pasiune matinală zbor frânt printre câteva firimituri de pâine. Singurătatea asta divizată între amanții tăi și prostituatele mele

Ai grijă te tine fiul meu ți-ai mutat inima în spațiul dintre semne unde nici vântul nu mai caută cuvinte doar sunete de sirene și condens prin oase. Iartă ce vei putea uita când lumina se va

Ochiul migrează spre centrul inimii mâna cade în derizoriu și fuge printre coaste buzele imbrățișează limba ascunse în capul pieptului genunchii și-au tăiat gleznele atârnă de plămâni ca două

Azi am încercat să găsesc punctul de sprijin între două ancore fără sens fiecare are destinul său un joc mai ascuns nici nu se poate. Vedenii aburind printre termopane frici

Știu că nu se inventează idei, doar pariuri șoptite la urechi timide, atunci când nu mai credem. La mine în poem e un televizor, funcționează pe Tele7Abc, atât de demodat sunt; beau un Martini

Ești mult prea transparentă; simt cum din coasta ta îmi răsună valuri, iar de fiecare dată când mă îmbrățișezi din ochi se revarsă o beznă din care scap numai agățându-mă de buzele tale, sunt

Vorbim printre clipe de parcă am da șoaptelor dreptul la speranță. Credem în căderi line printre valsul iernatic cu fantome aburind a ger, iar gurile secătuiesc destinul pe colțuri ca într-o

Nu te mai caut în mine ca pe un pocal pierdut și nici nu mai cred în margini de inimă țintuite la graniță. Þi-am redesenat corpul într-o imagine perfectă a lacătului ce ne macină același

Privirea se leagănă încet pe drum; aud cum ochilor tăi le picură uneori umbre. Așteptarea în care mă pierd ne macină cuvintele ce plutesc într-un naufragiu de valuri surde. Ceața o simt ca pe o

Când eram întregi... În dimineața aceea ochii îmi cerneau viitoare poteci, pleoapele îmi ardeau așteptând ultimul suspin, ultima ta copilărie trăită în somnul ce mi-l picurai pe aripa

Decizia privită printr-un ochi căzut peste oraș mă fumegă în soarele de vară. Aud pașii evitând zgura pe care se telegrafiază nervii crescuți în livezi de timp... doar dacă ai crede că

În dimineața asta am tăcut, cu gândul lipit de marginea podișului din ochi. Am văzut cum picurai dintr-o trestie lumina, de parcă timpul își uitase păcatul în istorie, iar din aripa stângă

Iartă-mă că nu mai cred să tac din uimiri cu sufletul stinghie la mal. Uită-mă cum inventez roluri pentru cuvintele inelare pierdute dincolo de duhul sărutului. Pierde-mă din privire

Uneori cobor din viață, Atunci las tot caruselul plin de donjoane În care nebunii scoși de sub prăpăstii Aruncă movile de cuvinte cu noima inversată. Cultura este o vestimentație de

În așteptarea cu iz de octombrie Văd venitici cu radiografii Despre sine; discuțiile despre esențe Devin anexa sferei cu joc de elipsoid. Mirosul tău prinde creasta privirii Legănată într-un