Costel Stancu

e liniște ca pe lună. lîngă tine femeia amîndoi scoateți imagini din golul paharului urechea la care îi șoptești tot crește crește se face așa de largă că intri în ea și te rătăcești ce nefiresc

așa cum stai aplecat peste pod proprii tăi ochi te pîndesc lacomi din apă ca pe o pradă abandonată cîndva în tinerețe mici bule de aer se ridică la suprafață -apa vorbește cu morții o auzi

ești tot aici ținînd sub braț tabloul ridicol în care spînzurații au picioarele mai lungi decît în realitate ridici fiecare pernă și te aștepți ca sub ea să fie un înger sau măcar un

aștept ignorînd tot ce ar putea să mă cuprindă cît o să mai aibă nevoie poemul de falsa mea umilință? privesc cerul crucea e o formă perfectă a rațiunii ei nu i se poate lua nici adăuga

Privește, norii aleargă în jurul soarelui și a lunii ziua noaptea iau forme ispititoare de bărbat și femeie, se ating, sună ușor asemeni cristalurilor scumpe. Eu – tu și iubirea

la început ești plăcut surprins de gratuitatea oului nașterea din naștere, gîndești fericit cu o totală indiferență cei făcuți îi vor înghiți pe cei născuți o logică bolnavă a echilibrului, un

Trezește-te, suflet al meu! Nu simți cum unul din căderea celuilalt renaștem? - două izvoare gemene: apă vie și apă moartă amestecate în același urcior.

Pînă la moarte gîndul tău are de străbătut o întindere albă. Inapoia ta, în locurile unde ai îngenunchiat, s-au aprins, cu de la ele putere, focuri. Numeri focurile și

s-a aprins focul tu știai că mîinile noastre se vor întîlni deasupra lui într-o închinare? în curtea veche cineva răscumpără cu aur o cină săracă iar timpul trece atît de rar că simt cum crește

ai putea să minți că ești fericit însă fața - gaură făcută cu degetul într-o fotografie mai veche – te trădează. ceva nefiresc: privești în oglindă și nu te recunoști manechinul pe care îl ții

Nu mi-e teamă de moarte! Cinez liniștit -a cîta oară?- cu ferestrele larg deschise, în bătaia puștii. Din cînd în cînd, ridic paharul cu vin, în cinstea nefericitului

Am sădit un pomișor la capul fiecărui mort și n-am mai trecut pe acolo. Cu timpul, cimitirele au devenit livezi. Îmi recunosc morții după mirosul florilor primăvara, în gustul dulcețurilor din

În grădină e un cuib părăsit unde își duce șarpele iubita pe furiș. Sîntem copii, pîndim zile întregi din tufișuri, prea mirați ca să înțelegem ceva - un înger ne șterge din minte propoziția

Scriu ca și cum aș respira sub apă. Cuvintele mele se agață de orice fir de nisip, de orice întîmplare ce ar putea să le fie conținut. Mi-e dor de mine celălalt chiar dacă nu ne-am întîlnit. E

în timp ce scrii poemul ai un sentiment ciudat parcă cineva ți-ar fotografia mîinile un surghiun al minții ce abia a început să distingă formele golul perfect împărțit și dintr-odată se face

Mi-e teamă, Doamne, că e prea tîrziu vestirii tale înger să-i mai fiu, neauzit și nevăzut. Aproape ca lunecarea șarpelui pe ape mă voi îndepărta. De-o să m-ajungă valul înapoia-voi razei,

ce frumoasă ești așa cu părul tău negru și primejdios ca un cartier de țigani pășești pe vîrfuri în urma ta vine șarpele hipnotizat de mirosul laptelui din lună ce nebună ești - într-o

Nu de moarte mă tem. Ci de ușurința cu care m-aș putea obișnui cu lumea de dincolo, uitînd-o pe aceasta. Mă împiedic mereu de propriu-mi trup ca de un prag blestemat. Paznicul porții îmbie doar

Intră lupul tiptil în oraș o sută de bărbați aprind focul apoi își fac cruce cu aceeași mînă cu care cîndva au omorît pasărea întoarsă din sud- ajută-ne doamne- vestea s-a întins de la unul la

să vină încet, să se strecoare în sufletul meu neauzită de nimeni, ca o melodie sub capacul ceasului de buzunar, spuneam și fericit am deschis fereastra. Nicăieri atîta liniște. O liniște de

Scuturăm amîndoi pomul din mijlocul grădinii: în partea ta cad mere, într-a mea numai frunze. Suntem singuri, pîndiți de ochiul interior, îi simțim diferit dulcea complicitate. E liniște. Tu îmi

după ce ard frunzele cine-și mai amintește de mine? mă vor ocoli toți ca pe un loc blestemat unde morții sunt îngropați cu un deget afară să sprijine luna. tu mă întrebi ceva da dragul meu

o pasăre traversează rîul înainte și înapoi parcă ar duce vești între lumi Imaginează-ți zborul ei refăcut din cioburi colorate și întreg cerul îți va părea un vitraliu ale cărui culori nu se