Costel Stancu

Iar mi-e milă de învingător. Pentru el lupta s-a încheiat, nu mai are pe cine provoca. Își privește rănile ca pe niște fotografii vechi. Oftează. Mai lungă-i durerea sa decît a celui învins -

Am obosit. Mă voi retrage lin, de aste vămi să fiu cît mai departe. Cu trupu-mi trecerea o s-o plătesc, căci sufletul, nesățios, se-mparte - n cristale mari, ca sarea la bogați ori cîntecul,

Trăiesc clipe lungi, neutre. Aidoma îmbrățișărilor unei femei de sticlă a cărei transparență ar putea ascunde semnele morții. Te zăresc, aplecată peste marginea lumii - privind în neant ca

Nu mai pot trece pragul? Sunt țintuit aici ca un bolovan ce acoperă intrarea-n mormînt? Întreaga viață am căutat zadarnic locul unde s-adapă caii sloboziți, de Dumnezeu, pe pămînt? Sunt

Răsare soarele. Cel Sfînt coboară - ai putea de deget să-l prinzi - Nu-ți lepăda asemănarea, omule, cînd te vor momi cu oglinzi. Fii tu însuți. Ai grijă la înfățișările-I schimbătoare: cel ce

Caută-mă acolo unde va licări o lumină. Voi porni în curînd, călăuzit de aceeași neașteptată chemare ca vînătorul din sclipirile din privirea prăzii sale. Doar muzica mă va însoți dincolo de

Răsăritul, apusul, miazăziua și miazănoaptea vor să îmi fie ciocli, să mă legene așa cum au făcut-o atunci cînd m-au adus pe lume. Femeia care mă iubește desface noaptea, metru cu metru, dintr-un

Se întoarce omul în sine și nu se mai regăsește, ca într-o galerie cu oglinzile sparte. Își pune repede o mască pentru ca apoi să deplîngă, în singurătate, smulgerea ei. O construcție

Plînge copacul. Lacrimile lui coboară pe pămînt cu pași ușori, de înger. Clipa e grea și nesigură - ulcior cu miere pe capul unei femei părăsite. Tu rîzi. Rîsul tău clatină sîmburii în măr ca

Viața mea e frumoasă ca o fereastră bătută în cuie de aur. Toți se închină la crucea ei, pun flori. Nimeni nu încearcă să o deschidă. Doar un copil vine, pe furiș, dimineața, bate cu degetul

Deschid ferestrele să eliberez pasărea visată - toată noaptea a zburat lovindu-se de pereți - acum ia-o de unde nu e. Deodată înțeleg. Ce-ar fi viața mea de nu m-ai ispiti, Doamne? O cale netedă

Ea mă iubește. Își mișcă ochii: unul în susul, celălalt în josul rîului. Ochii ei sînt doi pescari norocoși cărora, de obicei, nu le scapă nimic. Însă acum prada se lasă așteptată asemenea ploii

E prea devreme să pleci - întunericul încă nu și-a ridicat de pe pămînt amîndouă palmele - Plouă. Ca și cum morții ar vrea să le arate celor vii că nu i-au uitat. Încercările mele de a te opri

O lumină în formă de gutuie se așează pe masă. Prin fiecare ciob de fereastră pîndește un copil: căușul palmei i se încălzește, o simte acolo, întreagă, pîlpîind. Gutuia se rotește, se

îmi părăsesc trupul și fug departe, în vîrtejuri înalte cu de la sine putere, sufletul omului ia naștere din nimic. mă regăsesc pe mine, celălalt, dincolo de orice formă concretă. -

O pasăre îți face gaură în lobul urechii, alta îți prinde cercelul - rîsul și plînsul se amestecă în același cuvînt ca două otrăvuri care cu timpul își devin una celeilalte antidot. Unde să te

mă înalț curat ca aburul din spinările cailor e liniște - sunt în afara mea dansez sferic pînă tîrziu par fericit în pieptul iepurelui sună un clopoțel și îl sperie

Vine o mînă străină și mă ia de aici. Odată cu mine soarele se face nevăzut pe cer. Cine să-mi dezlege, Doamne, la ceasul facerii, chipul și asemănarea celor ce pier? Se-nvîrte fusul mamei ca

Fericit cel ce ia cu sine cînd pleacă din această lume doar atît cît poate legăna pe o palmă, căci în cealaltă e pedepsit să țină strîns, ca pe o taină, nimicul din care s-a născut. Răsare

Stele închipuite pe cer. Lumina lor are indiferența nobilă a băutorilor de absint, dimineața. Întuneric de cinema, de groapă fără mort, de timp trecut, pe furiș, în celălalt. Liniște, cuvîntul

Stă moartea în om ca o pasăre cu capul sub aripă, prefăcîndu-se adormită. Doamne, e împotriva firii mele să mor, să mă întorc în locul gol al mării de la început unde se mișcă nisipurile,

Răsare soarele. Apasă greu, are consistența oului de rață. Te bucuri, i-ai descoperit și azi bănuțul. Privești suprafața de gheață a lacului pînă cînd în ea se fac două copci: ochii tăi. Ce

Þi-au desenat pe piept o țintă și acum se chinuie să nu o lovească e din ce în ce mai greu, aproape imposibil săgeata - ca un cal cu călărețul mort în șa - știe singură drumul.

Bate copilul cu degetul în pămînt și cere un pahar cu apă Îl bea pe nerăsuflate - ziua-i în el, tremurătoare - Se joacă, ceasul sună a plin. Timpul e un iepure pe care toți se