Costel Stancu

e noapte trimite un copil să-ți aducă luna și el se va bucura mă îndeamnă dominic cu sfială eu privesc masa întinsă între martorii muți ai spiritului yin și yang o balanță îmi substituie umerii

te apropii alegi o margine de acolo privești cum punctul iese din sine și umple decorul - nașterea lui dă lucrurilor o anume simplitate și dintr-odată totul e altcumva frica nu mai apasă pe ou

dimineața cu obișnuita-i hipnoză. adorm dar tu îmi arunci nasturi în ureche să mă trezești ne vopsim fețele într-o nouă culoare și iar ne iubim ca și cînd am fi alții peste gard copilul dominic

în spatele fiecărui obiect ar putea fi o ieșire necăutată dar esențială gîndești tu speriat că în locul de unde ai mușcat au crescut brusc niște dinți. o durere lascivă divinul și ipocrizia

e liniște ca pe lună. lîngă tine femeia amîndoi scoateți imagini din golul paharului urechea la care îi șoptești tot crește crește se face așa de largă că intri în ea și te rătăcești ce nefiresc

pe caldarîm o cățea gîfîie născînd ziua și noaptea deodată n-a mai căzut zburătoarea ochită pe cerul gării picătura de sînge din vîrful acului rîsul prostesc în sala de arme nu moare nimeni

cu o ultimă sforțare împing viața și moartea înapoi în pîntec întind mîinile și ele se fac găuri negre în cer disperat trag aer în piept și pieptul meu nu e altceva decît un sac găurit unde se

ce om frumos și mortul ăsta dom’le cum își ducea el miresele prin tot orașul înțolite doar cu cearceafuri muiate în vin spunea lumea că poartă o flacără îngropată-n călcîi și cînd trecea pe

s-a aprins focul tu știai că mîinile noastre se vor întîlni deasupra lui într-o închinare? în curtea veche cineva răscumpără cu aur o cină săracă iar timpul trece atît de rar că simt cum crește

aștept să se întîmple ceva încerc percepția mîinii lucrurile devin umflături în palmă le simt le stăpînesc încă creierul pierde

în timp ce scrii poemul ai un sentiment ciudat parcă cineva ți-ar fotografia mîinile un surghiun al minții ce abia a început să distingă formele golul perfect împărțit și dintr-odată se face

la început ești plăcut surprins de gratuitatea oului nașterea din naștere, gîndești fericit cu o totală indiferență cei făcuți îi vor înghiți pe cei născuți o logică bolnavă a echilibrului, un

un piaptăn închis în turn semn că pe acolo a trecut mireasa și mirele acesta căutînd-o fericit parcă nu s-ar fi întîmplat nimic parcă nu s-ar fi întîmplat nimic ceva straniu în felul de a fi al

costel stancu intră liniștit în oraș convins că totuși omul e ceva mai mult decît o găselniță a lui dumnezeu ar dori să uite tot însă memoria lui seamănă cu o groapă ce se adîncește pe măsură ce

există întotdeauna un întreg mai mare pe care îl părăsești și cauți alinare, stingher ca vinul în casele vechi capul cocoșului ieșind de sub zid încă un triumf al durerii ce nu o înțelegi dar o

ai putea să minți că ești fericit însă fața - gaură făcută cu degetul într-o fotografie mai veche – te trădează. ceva nefiresc: privești în oglindă și nu te recunoști manechinul pe care îl ții

așa cum stau mîna mea nu ridică obiectele, ci le năruie un joc princiar cu moartea frica eului conștient de sine o simt resemnarea de a trăi legat de umbră ca un sclav de durerea lumii ce trist

Îți imaginezi uitarea coborînd într-o groapă cu maci și atunci intri în cameră obosit și neutru, fața ta are miros de chibrituri arse, nu te mai interesează nimic nici măcar indiferența cu care

Îți aranjezi tacticos hainele lîngă pat în stînga o lumînare fumul ei se tîrăște pe podea ca o dansatoare împușcată în picior oare ai putea fi fericit, te întrebi si te întinzi alături

Degeaba încerci să fugi de emoție precis ți-ai pierde cămașa pe cîmp e alb de cruci parcă a nins dar nimeni nu mai știe cînd, cu flori în mîini alergi prin tot orașul și ochii mici

Ai vrea să fugi să-ți legene vîntul inima ca pe o clopotniță la urma urmei cine ești tu - o linie după care se înfășoară și mai strîns păianjenul cărnii- și ce altceva poți face decît să

Construiești un castel din hîrtie apoi îi dai foc singur ești un mic dumnezeu rușinat de creația sa fericit pierzi măsura timpului respiri tot mai rar ca într-un exercițiu impus. A doua