Corneliu Traian Atanasiu

Mie, cum am spus, îmi plac majusculele și la-nceput de frază, nu doar în numele persoanelor. Ca un vag comentariu. Doar.

Desigur: perplex.

Eu habar n-am ce sînt pulsarii, globularii, etc. M-aș mulțumi să mă pipăie Dorina mereu în plex. Preplex.

O poemă directă a amintirii care nu te lasă să mori. Te lovește mereu, înstrăinîndu-te de tine, chiar în locul care îți curmă respirația.

Chiar și după. Nevermore, but forever.

Îmi place. Comentariul critic, după cum se vede, poate fi profesionist și extrem de searbăd. Prefer \"hermeneutica creatoare\" (cacofonie structurală) în care autorul comentariului se investește subiectiv, vibrează îndrăgostit de text, bîntuit de asceza uimirii.

N-am fost prea atent de la început, dar \"pojghița\" m-a săltat deodată în orizontul mirării. \"Bombată\". I-am simțit mireasma răcoroasă a fragilității, ispita temătoare că oglindește ce o va pierde și o va bea nesățios.

Minunată trecerea de la prima strofă \"precipitată\" în lacrimă, la \"starea\" de peisaj. Ieșirea din sinele fricii din simpatie pentru ființa lumii. Dăruindu-ți dispoziția pentru a o regăsi îmbogățită de pătimirea lumii.

Comentatoarea este extrem de amabilă. Îmi iau angajamentul să nu-i înșel asteptările.

Sper ca steluța ta să fie călăuzitoare pentru cititorii încă în expectativă.

tot tropăind, va adulmeca și dincolo de pre-textul calendaristic și de ce scrie pe vitrine. În aer liber vei născoci sărbătoarea și îi vei trăi impenitent minunea. Ajunul poate e un pic mai lung.

Adulmec doar vîntul ăsta de... deziluzionare. Săltarea din cîrje, zăltarea.

e mai bine e mult mai bine
decât sângele ăsta fără acoperire
decât acest continuu refuz sanctificat
fără milă

Și zvîcul unei artere pe o tîmplă. Într-un templu.

cum mi-ai cerut. Evident că nu avea legătură cu ce ai crezut tu. Am vrut să văd dacă sticluța e mai vizibilă azi. Și mesajul se revarsă.

Magda, eu am răbdare. Văd că și tu cu mine. O să recidivez.

Cred că-i prima oară cînd te rătăcești pe la mine. Mă bucur că n-a fost degeaba. Că, din păcate, n-are atîta haz.

Sper să nu fi căzut în hiper.

frunziș în susur
pe crengi se-așează fluturi -
se lasă seara

Eu pun ghilimelele de rigoare la VIP, e în comentariul tău în același timp multă ironie și un patetism subtil temperat. Important este că simți aceeași undă de parfum în lucruri atît de diferite. Prin tine încep să mă apropii de teatrul oriental. Și-mi aduc aminte că ziua de azi e sărbătoare și în calendar.

Dacă te încîntă joaca mea de-a înțelesul și rostul cuvintelor, mai poți găsi și alte texte. Te aștept oricînd, îmi plac cei ce știu să facă popas cînd sînt osteniți.

Rămîi prea subtilă. 0 ții în interogații retorice. Adică te repeți. Atît cît înțeleg, îți pot face doar o urare:

Onoreză-ți cromozomii! Urmează-ți instinctul!

Dacă ce vrei să faci este o o tentativă de ironie, aș prefera o idee. Dacă totuși e vorba de vreo idee, mi-ar plăcea o ironie.

Trebuie să mai bag italice. N-am timp acum, cine se hazardează poate înțelege și așa. O să revin să corectez.

Pînă la \"fugi domnule de aici\" putea fi vorba de o părere. După ai căpătat genialitate. \"Mijloacele mele de producție\" cer o grabnică revoluționare. N-am organ pentru atît doxă.

a prestației feminine. Cred că pericolul tăierii ițelor poate fi simbolic înțeles mai curînd drept \"castrare\". Femeia, ca și bărbatul, sînt responsabili de \"destinul\" celuilalt, prin bunăvoința lor activă \"țes\", încurajează, legitimează, întemeiază bărbăția și respectiv feminitatea în celălalt. Fără acest \"pretext\" încurajator, destinul celuilalt nu se poate împlini.

Cred că femeia te poate face bărbat cînd crede în tine și în bărbăție. Și viceversa.

m-a pus pe gînduri. Parcă și zîmbetul acela fascinant și misterios a coborît pe pîntec.

eu nu combat decît tertipurile. Și \"militez\" pentru complementarite și congruență. Asta ca să nu cad în \"deruta\" machismului.

a fi om și a fi bărbat sau femeie

În ton cu tine, și mie feminitatea și masculinitatea mi se par dincolo de statute socio-culturale în mișcare și ceva de ordin spiritual și sufletesc. E frumos spus „amulete”. Eu încerc să cred că sînt puțin mai mult în măsura în care o anume zestre, moștenire, „noblețe” nu trebuie abandonată și poate rămîne un blazon. Și nu știu unde să le situez – poate totuși sînt date fundamentale care țin de structura noastră și nu pot fi alese, schimbate, urîte și refuzate. Ceva de genul „libertății gravitaționale” de care vorbește Liiceanu. Ne putem schimba locul, limba, dar nu timpul în care ne-am născut. Cred că determinarea de sex/gen ține de lucrurile care nu pot fi schimbate (chiar dacă medicina face astăzi și asta, cazurile sînt legitimate de anomaliile genetice) și care trebuie „onorată”. Nu este doar o fatalitate, ci o șansă, o demnitate potențială.

Incontestabil că, în absența barierelor formale, femeile și bărbații pot fi performeri la fel de buni în cele mai multe domenii de activitate. Dar uneori se întinde prea mult coarda. Femei aviator, alpinist, cosmonaut au arătat că aceste bariere erau vetuste. Nu pot să spun însă același lucru despre cele care fac box sau haltere. Îmi pare o demonstrație deja sterilă. (Am văzut spectacole și mai dezagreabile cu femei care se luptă în noroi... )

Există un gen de stigmat al „genului” pe care fiecare îl primim nu doar prin naștere, ci și prin creșterea într-o ambianță socială. Depinde cum îl primim, dacă sîntem sensibili la valoarea pe care o are sau la prejudiciile pe care credem că ni le aduce. Și chiar dacă refuzi „slăbiciunea” ca lipsă de forță, putere, competență, nu poți să nu fii tentată ca femeie de gingășie, sensibilitate, vulnerabilitate, nevoie sporită de tandrețe și protecție. Și cochetărie cu înfrumusețarea. Puține femei au vocație de boxer totuși.

A fi om și a fi bărbat sau femeie rămîn complementare. Nu poți fi mai om refuzînd constant demnitatea de a fi bărbat sau femeie. Și într-un fel și fatalitatea respectivă.