Corneliu Traian Atanasiu

Vânt prin buzunar confirmă o lipsă pecuniară care se conjugă perfect cu rafalele toamnei. Norocul hoinarului este că pe-aleile parcului (găsește) aur peste tot. De ce nu i-ar ajunge?

Totdeauna aluzia ușor eliptică la o expresie cunoscută face poemul mai scurt, mai expresiv și mai tensionat.

pentru vioiciunea lui copilărească. Pentru opoziția dintre sâmbăta morților și zborul hulubașilor. Pentru aerul de simplitate și bucurie care e temeiul oricărei sărbători.

E acel poem reușit în care nimic nu e forțat. Este adînc fără a fi prăpăstios.

după modelul:

pustiu de toamnă –
în chitară plesnește
încă o fibră

că urmele-n țărînă nu rezistă atîta vreme. Dar obiectele altor vremuri, poate hîrbuite și dezafectate, mai sînt pe undeva uitate. Ar fi bun unul în care ploaia să se poată aduna. Ți-aș propune „albia de-atunci”. Și așa te-ai întîlni cu un poem antologic al unui veteran al haiku-ului:

„sub streașină -
covata crăpată
plină cu soare

Iulian Dămăcuș

4-6-5, schema silabică neglijată compromițător sau luată-n răspăr? Dar poți vorbi oare cu suficientă credibilitate de o covată crăpată cu manșetele scrobite și încheiat la toți nasturii?
Mai degrabă trebuie să o faci condus de exigența unei valori ca shibusa, o valoare estetică (și nu numai estetică pentru că valorile japoneze acoperă simultan mai multe domenii ale vieții și culturii) la care, de obicei, se face apel mai rar cînd e vorba de haiku. Dar ea se potrivește de minune poemului de mai sus, scris cu un desăvîrșit bun gust astringent, care ne aduce totuși în față liniștea, calmul și frumusețea sobrietății.
Forma brută, abia finisată a covatei, simplitatea ei și deteriorarea prin învechire manifestă calități care se potrivesc mai curînd spiritului, precum austeritatea și învoirea cu efemeritatea și precaritatea celor ce sînt. Rafinamentul caracteristic acestei valori, este tocmai această ciudată întrepătrundere a contrastelor, această topire într-un singur aliaj a imperfecțiunii și a delicateții.
Covata crăpată nu se pune pe sine în valoare, nu-și afirmă ostentativ vreunul din atribute. În umilința și discreția ei, ea se oferă doar, prin oglinda picului de apă scursă de pe streașină, pe care încă îl mai poate păstra, celebrării soarelui.

Nu știu de ce îmi vine să citez cîteva versuri ale lui Sorescu: "Noi, Ion și Ioana, / Cu puterile noastre / Am durat acest sfînt / Copil / Întru veșnica pomenire / A acestui soare / Și-a acestui pămînt."

Poate știți voi!”

foarte bună și expresivă. Și mai ales glisînd neașteptat și ingenios dinspre faptul brut spre un înțeles palpitant. Prima însă nu cuplează cu ea. E o urmă mintală, un gînd, o abstracție nu de aceeași factură cu gropița pe care o umple ploaia.

Cezura are valoarea ruperii poemului în două. Prima parte numește pur și simplu sărbătoarea și, în același timp, ne situează în timpul iernii. Partea a doua este o imagine naturală, textul o remarcă doar constatativ. Nu spune nimic despre ea, nu o interpretează, nu o comentează, o propune doar cititorului. Părțile sînt diferite ca sens, înțeles, domeniu al realității din care fac parte - uman și natural.

Cititorul este cel care va profita de sugestiile celor două părți ca să le pună în legătură. Se pare că s-a nimerit ca cireșul și porumbelul alb să se suprapună peste un simbol creștin. Sau avem de a face cu o epifanie?

Poemul nu spune nimic explicit despre asta. Ne pune doar pe gînduri, face aluzie doar.

lună de iarnă -
un păianjen toarce
din lumina ei

ca luna să fie și cea calendaristică, destinată la țară activităților textile, și un fel de caier din care se toarce fir de lumnă.

Întrebarea retorică a Flaviei nu se centrează pe subiectivitatea autorului. Nu vrea ca persoana ei să fie băgată în seamă. Aluzia la eu este doar un mod de a vorbi, o figură de stil care doar cochetează cu eul. De fapt este un procedeu oblic de a vorbi despre dimensiunea infinită a liniștii nopții de toamnă. Și verbul a fura trădează doar intenția ludică pentru a se împărtăși din, faptă subtilă și oarecum peste fire.

Încercarea mea este un pic mai fățișă, mai declarativă, oarecum mai exaltată. Dar nu mă implică atît pe mine cît liniștea. Eu sînt acolo doar pentru a spune că e ca și cum noaptea și liniștea ei sporește de la sine, un fel de catalizator al forței de expansiune a nopții.

Încercarea lui Ion Cuzuioc, încă începător, se centrează însă pe eul său care culege toate beneficiile nopții: și stelele, și căldura.

noapte de toamnă -
o împart cu lumea și
liniștea crește

este cuvîntul care spune cel mai bine ce înseamnă Grupul RO KU. Sîntem un grup închegat pe internet, prea puțini ne-am și văzut față-n față. Important este însă că am folosit oportunitățile pe care le asigură web-ul și am reușit să creem laolaltă acea atmosferă propice care se numește școală. Fără talentul și spiritul ludic al celor care mă ajută în ceea ce fac, lucrurile n-ar fi evoluat atît de prompt.

cum încerc să abordez metehnele haiku-ului. Mai ales dacă (încă) nu sînt autori de haiku.

Nu, catedra de haiku este doar virtuală, nu oferă nici titluri și nu pretinde nici teze. Consider că am învățat cel mai mult de la cei care ei înșiși învață să scrie haiku în grupurile pe care le administrez.

Radule, într-adevăr, pleonasmele sînt doar cireașa de pe tort în ce privește redundanța poemelor amintite.

dacă eliminarea redundanței înseamnă a găsi cuvintele de prisos și a le înlătura, în anumite situații, în care exigențele de compunere a haiku-ului sînt neglijate cu dezinvoltură, poemul în întregime este de prisos. Nu mai ai ce alege ca să elimini.

Redundanța poemelor în aceste cazuri se datorează faptului că autorii s-au grăbit să scrie ceea ce lor li se pare haiku înainte de a fi dobîndit gustul lui și de a fi interiorizat exigențele care i-ar fi făcut reticenți în a folosi limbajul discursiv și a da curs tentațiilor ilegitime de a declara, a descrie, a-și etala eul și emoția lui.

Mulțumesc pentru citirea avizată și pentru susținere.

vine dintr-o spițerie de soi din moment ce acela care o focalizează pe această pagină se încumetă să-i adauge și un poem valoros.

În fața unui iubitor al haiku-ului, o reverență cu mîinele împreunate.

titluri, faptul că le-ai scris cu italice sugerează asta. Primul și al treilea realizează jocul de cuvinte și, prin el, ceva paradoxal. Al doilea e cam mălăieț.

întru haiku merită un pic de atenție.

De regulă poemul are două părți, două imagini, nu trei sau mai multe. Cele două sînt destul de diferite pentru ca cititorul să se mobilizeze pentru a găsi singur care ar fi aluziile care le pot apropia. Nu trebuie să i se dea mură-n gură.

Nu sînt agreate metaforele și epitetele: medicamentele dorm, căpșunile valsează,
oglinzile râd, curcubeie pe obraji. Obiectele, lucrurile, ființele trebuie să fie prinse ca într-un proces verbal de constatare: căpșuni în piață, zarvă-n farmacii. Fără artificii subiective.

Mai încearcă, dar mai ales citește poeme bune ca să simți cum sînt construite.

seriozitatea posacă este clătinată de musca neastîmpărată. Meditația trebuie să o integreze. Și Buda e primul care-i înțelege rostul. Prea i se încinsese fruntea!

Lui Dan îi place exercțiul de a compune mai multe poeme pornind de la o expresie figurată. A bătut vîntul, deși o expresie familiară, al cărei sens este clar, nu e consemnată nici în DEX, nici în Dicționarul de expresii românești. Am găsit în DEX doar bate vântul cu sensul de loc, de obicei populat, care este (temporar) pustiu, confirmînd înțelesul primeia. Sigur există o nuanță temporală, în prima, vîntul a pustiit locul, în a doua, vîntul găsește un loc propice pentru a-și face de cap.

Cele trei poeme sînt exerciții reușite și valoroase, care pot îndemna și pe alți autori să procedeze la fel pentru a-și face mîna. În primul poem, partea a doua, eliptică pentru că doar sugerează cine a fost pe post de vînt, pare și ea doar un apropo la adresa celor care au golit platourile.

În al doilea poem, eliptic și sugestiv, atotprezența cîinilor trimite la absența locuitorilor risipiți în cele patru vînturi.

În al treilea însă, vîntul a acționat la propriu și a populat balta cu obiecte apaarținînd de drept uscatului.

În forma asta pare a fi o întrebare retorică.

Înseamnă ea va descâlci, cu implicare unei dificultăți insurmontabile?

Vizează înțelesul să descâlcească, adică să se angajeze, să îndrăznească etc.

Sau ar mai descâlci, cu nuanța: la ce bun s-o facă?

că ar fi corect

cine-ar descîlci luna (cu un singur i)

nu doar în ideea unei imposibilități ci și a unei profanări.

mă-ncurcă țînțarul...