Reguli și priceperi

Colecționînd reguli și încercînd să le aplici silnic la un material care n-are în el însuși nicio consistență interioară, haiku-ul nu se înfiripă. Regula 5-7-5, aplicată cu strictețe de începători, naște doar trei linii la fel de aberante, pe cît de rigid sînt fasonate. Scriind așa, se ajunge doar la fasoanele unor veleitari care umplu mereu același șablon searbăd cu silabe meschin socotite dar fără nicio tangență cu spiritul haiku-ului.

Nici alte reguli nu sînt mult mai operative în această privință. Nu poți scrie orice aiureală și pe urmă să crezi că o poți perfecționa scoțînd din ea adjectivele, verbele și adverbele. Sau metaforele și personificările. Sau kigo-urile duble. Regulile formale nu ajută cu nimic pe cel care n-a citit sute și sute de poeme și nu a fost impresionat de forța și profunzimea sensului acelora care i-au plăcut. Și nici pe cel care n-a găsit printre ele poeme care să i se pară excepționale și pe care să le țină minte. Și nu să le țină minte memorîndu-le, ci să le rețină involuntar pentru că au devenit pe loc momente, evenimente de neuitat ale vieții sale.

Înveți să scrii într-o anumită formă nu respectînd reguli, ci reținînd fără să vrei, pentru că s-au imprimat în mintea ta, schemele sintagmatice folosite în poemele bune și înțelegîndu-le valoarea funcțională. Pricepînd că ele sînt totuși expresii uzuale în exprimarea de toate zilele și aparțin acelui registru mucalit al limbii care preferă sintaxa succintă invitînd interlocutorul la o anume complicitate isteață. Este o învățare prin mimetism, prin copierea involuntară a anumitor scheme structurale care nu sînt reguli goale de conținut, ci șabloane care conțin deja în modul lor de articulare o intenție de sens bine conturată.

Începi să scrii mai bine abia atunci cînd ai dobîndit un asemenea repertoriu de scheme sintagmatice pe care le convoci și din care alegi, mai degrabă intuitiv, pe cele care se potrivesc intențiilor urmărite în poem. Cuvintele vin atunci singure potrivite în șabloane care se mulează pe ceea ce vrei să comunici.

În urma broaștei

un plescăit în noapte –

și luna în țăndări

Autorul acestui haiku nu a numărat substantivele (în număr într-adevăr impresionant – 6) și nici nu a eliminat verbele, mai curînd a știut (cu acea știință comprimată și topită deja în deprinderi) cum sînt absorbite elegant verbele în substantive dacă sînt folosite în anumite structuri simple și la îndemîna oricui. O succesiune de trei acțiuni este exprimată astfel fără niciun verb doar sugerînd trei momente (trei imagini de bandă desenată), primul doar închipuit în urma unei senzații auditive urmată de una vizuală: saltul prin în urma broaștei, intrarea în apă prin un plescăit în noapte și spargerea imaginii lunii prin și luna în țăndări. Mai mult ca sigur, în noapte, saltul broaștei nu a fost văzut ci numai dedus din ce s-a auzit și s-a văzut – spargerea liniștii și a lunii, poate chiar simbolul tăcerii.

Dar acest și în plus din ultimul vers (observați că ultimul vers are 6 silabe și deci nu este în niciun caz un și de umplutură ci o licență care încalcă regula) concentrează în el toată forța poemului. Este acel și... pe care îl folosim retoric, prelungind pauza semnificaitvă de după el, cînd, povestind, vrem să ținem ascultătorul cu sufletul la gură în așteptarea neașteptatului. Și, în același timp, același și (cu sensul pe deasupra, în plus, încă) introduce o consecință suplimentară, nebănuită și de departe mai importană decît banalul plescăit.

Cititorul avizat știe însă că tot poemul este doar o alegorie și că isprava broaștei, care l-a trezit pe Bashō din starea de reverie, este un pandant pentru soarta oricărui lucru efemer petrecut pe lumea asta și deci și pentru viața ființelor și a omului. Saltul este traseul unei vieți, iar impactul cu apa dispariția, moartea. Ecoul poate fi doar un plescăit banal și repede uitat. Și totuși... într-un ciudat joc de oglindiri, el sfarmă discul de argint al lunii.