Viața vieții – II-

,,Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate Și-o carte de poeme. Și dacă sunt cu tine, Chiar stând într-o ruină, - mai fericit ca mine Nici un sultan nu este cu-o sută de palate.,, Omar Khayam Mă trezesc din visul de pe malul mării. Sunt singur pe plaja lungă, încolăcită până departe, spre sud. Am adormit sub soarele plutind razant deasupra valurilor, deasupra munților îndepărtați. Obrazul mi-e amorțit de împunsăturile mici ale nisipului. Îmi spun, ca despre un sens absurd, cum să fiu eu un pescăruș ce zboară peste valuri și să vrea să ascundă cu aripile lui cercul fierbinte al soarelui. Îmi privesc brațele pe care îmi crescuseră în vis pene lungi, albe și încep să mi le spăl în apa mării. Pașii ei se văd pe nisip, acolo unde valurile nu pot să urce, să măture și să netezească. Voi pleca spre sud să îmi caut iubita. Nu am un alt sens al vieții și nu vreau să am alt sens al vieții. Este destulă fericirea să cauți o femeie. Acum ea se piaptănă și se privește tăcută în oglindă. Pătrund cu mintea prin argintul din spatele sticlei și o privesc. Ochii frumoși cu mult înainte ca ea să se nască nu mă văd. Va trece pe străzile orașului ei prea cald, mic și mereu gol de oameni și mă va privi amintindu-și. Încă o pâine, urciorul, rămase, le pun în sac și cartea peomelor. Pășesc pe cărarea udă, împărțită ritmic între valuri și deșert. M-a privit ea oare, mi-a atins pletele? S-au doar vântul m-a răcorit prin somn. Unde e lumea alergând după nimic. Ce lațuri se răsucesc după trebuințele furnicilor alergând prin tărguri sau prin piețe, sau îngrijind ogorul de teamă să nu vină o foamete mare la anul sau peste mulți ani. Mă uit cum în depărtare două valuri s-au încurcat căzând prematur unul peste altul. Nu vor mai ajunge la mal nicidată, altele vin furioase din larg. Azi îmi va fi oare mai foame decat îmi va fi dor de tine? Mă opresc. Stând pe nisip zăbovesc să privesc fără grabă marea. Știu, sunt în căutarea iubitei, nu va veni nici un semn al ei din larg, doar dacă adorm iarași și să visez. Urcă talazurile, coboară și fug pe plaja curbă până departe, spumă desenând. Mă întreb ce aș putea eu face mai mult și mai folositor pe lumea asta decât să îmi caut cu încântare iubita. Să privesc stelele și să le număr sau să disting o altă uimitoare ordine a lucrurilor și ce să fac apoi, cum să mă hrănesc din asta așa ca gândul să nu mă mai întrebe mereu, ce va fi ?, ce va fi ? Aș fi vrut să urc spre străzile de piatră, să trag undeva și să aștept dar silueta femeii care privește spre mare este a iubitei mele. E seară iar și versurile spuse ieri valurilor își au efectul. Nu sunt nicăieri pescăruși, aș vrea să pot fi eu, să fac un ocol peste golfuri și să cad asupra iubitei deschizând mari aripi. Se întoarce și nu vorbim, doar ochii ne sunt legați între ei cu ațe ca ale unor păpuși reciproc înrobite. O iau de mănă și trecem tăcuți pe langă orașul nepăsător și atât de obosit de nimic. Iar mă opresc. Se așează și ea și cu răbdare privim zarea. Stăm căzuți și sinceri. Vino cu mine femeie. Viața vieții este încă ascunsă în trupul tău. Ziua s-a dus spre timpul neînțeles din trecut. Vântul devine rece și acopăr cu grijă umerii de meșteri sculptați, ai iubitei. Mă răsplătește aplecăndu-și genele pentru a descoperi apoi o privire. Noaptea peste lume va veni fără a-i ști nimeni cu adevărat rostul. Doar vinul din urcior un sens îi va găsi. Privesc la cer printre nuielele împletite ale colibei. Văd licăririle de pe cer și denumesc o stea în gând și o alta. Nu se întâmplă nimic cu asta, mai bine să uit numele lor. Doar căldura vie a iubitei și ritmul pieptului ei sunt numărabile și se pot cuprinde cu brațele mele bătrâne. Știu că nici o putere și nici o bogăție nu poate răsplăti mai mult. Privirea de mâine a mării mă va mai lăsa să scriu un poem despre vin, noapte și tine.