CORINA PLESA

Stârnit de legănatul brândușelor dac-aș putea aș opri toate apele în clipa când te strâng....

Dacă nu te-aș fi atins cu pleoapele poate că astăzi n-ai fi tresărit la adierea vântului de primăvară.

Șansa mea ar fi evadarea în viață! numai așa s-ar putea supraviețui avalanșei de veniri care mă încercuiește cu din ce în ce mai profunde, vicioase chemări șansa mea... umbra care alunecă

miracolul vieții mi s-a arătat în pragul dimineții dintr-o carte a nu știu cui, un foșnet din lumină apropiat și totuși prea departe. și m-am desprins ca într-un fel de zbor ca umbra mâinii

hai, izbește-mă lună cu pletele tale și fă-mă să strig. ceea ce văd acum în mine e mâine!

Aș vrea să vii acum. în noaptea nopții cu stele negre. - ochii copiilor lui Tonitza- Să treci cu aripile grele prin părul meu închis în noapte. Copaii negrii împletiți să-ți stea în

această distanță dintre tu și eu poate fi străbătută numai în cerc împotriva liniilor fâtnte, ce suntem.

M-am trezit peste noapte plină de bogăție... lacrimi cu miile-lacuri în care-am aflat libertatea zâmbesc. se închide ochiul și minunea , ...cu cea dintâi, minunea

sunt puțin din toate și toate la un loc sunt eu. singura problemă e locul fiecăruia și locul meu. În loc de neliniște o singură întrebare cosmică care nu poate fi în mine pentru că m-a

Sunt la vârsta marilor culori și-a marilor uși care anunță neantul, dar pe care nu voi a le deschide decât din mine și cu mine cum vreau. sunt la vârsta marilor muzici și-a marilor

Se spune că spusul ultim al copacului e focul se spune că spusul ultim al pietreie jocul că ultimul spus al apei e locul... numic nu se spune de ultimul spus al tăcerii trecut prin

Pe piatră sau în piatră? important e/sunt doar vârtejul/vârtejurile ce-ți dau sentimentul nebuniei lumii. în piatră doar tu ești nebunul. Sub piatră? aici nebunia se iartă. e de natură

cu mâinile carbonizat copac sub visul existențelor trecute mă cauți. mă străbați. eu pajiște în primavară. cărbune, aur, privirea-ți smulsă stelelor m-atrage-n lumea

Lacrimi de toamnă pe o bancă pierdută-n așteptare Ochii întorși ce mai văd stelele dându-se-l leagăn o intersecție un semnafor uitat aprins și-un mesager al plânsului...

Există undeva erupție, despicare de aripi în mine. Vânarea de nor e mai simplă decât aruncarea cerului în ochii unei păpuși Dor spiralat mă cutremură!

Am uitat că fără tine nu sunt. și-am alunecat pe cerul ce ducea mieros, în gol nu mă lăsa mireasa nimicului! dă-mi șana unui nou îngheț pe care invers să alunec spre tine, spre mine....

singuri, cu hainele nopții pe noi ne căutam setea într-o singură respirație părul lunii era strâns numai noi ne împleteam, încă, și începeam să prindem rădăcini luminoase.

Gând gândit în alte gânduri gândit de gânduri duse pe gânduri gând gândit în alte gânduri gândit de gânditorul meu gând gând, gândule gândește-ți gândurile și uită cuvintele gând,

Să construiești în tine o mănăstire cu propriile-ți palme cu toate aceste palme care te au. călugăr de negru cobori urcând în tine alb ca visul deschide-ți-se temeliile lasă-ți

Și mi-era dor de tine jucându-mă cu ploaia. mi-era cald de tine și mă dezbrăcam sub cristalele verzi cerceii mi-i atârnam de perdeaua grea și rămâneam atât de plină, de

Dac-aș putea aș opri toate apele în clipa când te strâng...

poartă ațipită cu mâinile murdare scoasă din amorțire de amatori dovadă certă că cei aleși plictisiți de data asta s-au apucat -de data asta- de uns ( balamale) și cu asta au mai

Nu cunoști contradicția nu ai de-aface cu efectul și cauza ești pe picior de egalitate cu tine însuți în însăți imaginea ta totală. Ești atât de mult nefiind, singur, dar rogu-te nimic in

nu te ating așa cum ating necuvintele, nelucrurile, nechemarea... și chiar de știi că-i otravă mă lași ca să mor mereu de nimic.