șters

unele găşti de pe atelierele literare, neavând instrumentul critic şi spaţiul necesar pentru a-l comenta pe Stoiciu în revistele prestigioase, îl comentează pe Dragoş Vişan, care preia nişte considerente, la care adaugă unele informaţii care au circulat prin presă (v. cazul Medeea Iancu de la Botoşani, v. articolele despre Canon ale lui Ion Simuţ şi Virgl Diaconu, v. cronicile Valeriei-Manta Tăicuţu despre Komartin etc etc.) şi face un pamflet usturător. Omul a dat şi o sursă bibliografică, ca să lumineze găştile, dar, ce să-i faci, e mult mai uşor să-l atace pe Vişan, pentru curajul de a spune ceva, decât să se revolte ele însele în reviste împotriva neregulilor din lumea literară, arătând că au sânge în instalaţie. Eu pe Dragoş Vişan l-am văzut să scrie cronici şi eseuri în revistele literare importante, dar pe ceilalţi, care cârâie pe aici, nu i-am văzut. Dacă dispare Agonia, mulţi nici nu există. Zi Dragoş ce vrei, că e democraţie, doar atâta, specifică acolo, la tembeli, că ai folosit sensul de "nepăsători", sinonimul din DEX.

nu aţi citit cu atenţie. Am spus clar: dacă aş vrea să fiu răutăcios, aş asemăna versul acela cu versul unei melodii de petrecere. Dar nu pot fi răutăcios. Iar acel gen de comparaţie m-ar făcea să par un cocalar (şmecheraş de cartier), căci criticii au un limbaj mult mai rafinat. Orice text trebuie tratat cu neutralitate şi seriozitate. Încă o chestie, pe care nu aţi citit-o cu atenţie. Eu nu am spus că textul nu merită remarcat. Am zis că eu, personal, daă l-aş citi ca un critic, nu l-aş recomanda. Ţine de gustul meu critic, ori gustul meu nu este o instanţă. Prieteneşte însă, pot ridica textul dv. în slăvi, fără nicio argumentare critică. Pot spune că este mult mai bun decât al altora, chiar dacă, de fapt, nu mă impresionează în mod deosebit (scuze pentru contradicţia evidentă, sper să nu sune a bătaie de joc), apoi voi sări pe ceilalţi, condamnându-i pentru gusturile lor şi pentru faptul că nu rezonează cu mine. Sper să vă bucure prietenia mea. Stea nu am, fiindcă am renunţat la această posibilitate, dar îi invit pe alţi prieteni să le ofere. O zi excelentă!

curajos, care reflectă caracteristici ale lumii literare în care trăim. Am văzut mulți autori tupeiști pe acest site, dar nu știu câți au avut curaj să se bată prin presă, până la cel mai înalt nivel, cu cei care perpetuează atâtea și atâtea nereguli, cu cei care ne jignesc țara, băgându-și penisul lung și negru în pântecul ei. Oare câți membri ai Uniunii au avut curaj să se pună cu șefii și să le arate că așa ceva nu se face? Că așa ceva nu trebuie promovat, că Canonul nu e Canon, că Patria nu trebuie înjurată pe scena marilor premii, că trebuie să dispară lingușeala, pupincurismul, reciprocitățile... Da, nu putem avea pretenția de la niște anonimi să se lupte cu cei de sus. Lor le turuie gura în comentariile din subsolul unor poeme, manifestându-și frustrările literare. Stoiciu a avut tupeu, Ion Simuț a avut tupeu, Virgil Diaconu a avut tupeu. Și mai sunt și alții care se luptă pe linia I, în timp ce alții bârfesc ca niște babe pe la colțul blocului. Da, pe atelierele literare e ușor să ignori niște băieței obraznici, dar acolo, în lumea literară, trebuie să iei taurul de coarne, să lupți pentru acel ceva care merită salvat. PS. Nu cunosc cine sunt unele persoane menționate de autor în text, nu am auzit de ele în lumea literară, eu mi-am spus părerea din propria perspectivă, din propria experiență. Protestul autorului este justificat și nimeni nu are dreptul să îi închidă gura!

la meditație, din amețeala unui carusel,din amețeala unei vieți care poate fi comparată cu un roată in care cobaiul aleargă și tot aleargă. Și crede că se eliberează sau că se distrează. Simplu și eficient text! Felicitări!

începe cuminte, în stil deprimist, dar care, la un moment dat, te lovește cu întunericul decupat din veșmintele lui tata, cu uciderea lacrimii, cu privirile amputate, cu umbra leneșă, adică cu niște metafore puternice care ridică nivelul poemului, care accentuează trăirile sumbre ale poetului. Cam asa cum facea Cezar Vallejo cand ii murea eternitatea. Am citit cu placere!

aș vrea să văd o metrică constantă pe text, niște rime lucrate cu mai multă atenție. Textul are ceva potențial, poate fi încurajat, dar trebuie și autorul să vină cu o variantă perfectă. O lansez ca pe o provocare...

Dacă aș vrea să fiu răutăcios, aș putea spune că versurile acestui poem, în special primul, seamană cu cele ale unei melodii de petrecere: Liviu & Vox - Sunt fericit ca te-am intalnit. Sau că repetițiile lui "despre" diluează profunzimea filozofică a textului. Sau că versurile: "și ai început să-mi vorbești / despre diminețile tale de femeie singură" sunt cam banale, plictisitoare, ultrauzitate. Sau că textul pare scris de un adolescent care ia pentru prima oară contact cu filozofia și începe să spună tot felul de lucrușoare care lui i se par extraordinare. Deci, dacă aș vrea să fiu răutăcios, aș putea găsi nenumărate motive pentru a ajunge la concluzia că acest text nu merită ridicarea în slăvi. Dar, fiindcă fiecare autor are sensibilismele lui, care trebuie respectate și apreciate, îmi vine să empatizez și să mă împrietenesc cu autorul, să-i luminez textul cu o stea culeasă de pe cerul gurii și să protestez vehement împotriva celor care ar dori să-l desființeze pentru curajul lui de a fi simplu, adolescentin, romantic, jucăuș. Deci, un text poate fi citit și apreciat în diferite feluri, depinde de prietenii, de antipatii. Iar dacă ar fi să-l citesc la modul neutru, ca un critic, probabil că nu l-aș recomanda cititorilor. Nu o să fac acest lucru și mă voi ruga ca să mai apară niște prieteni care să ridice acest text la înălțimea supremei sensibilități. Că așa e frumos și respectuos!

Traiesc in lacrima unui univers, aflat in lacrima unui univers si mai mare. Ideea e buna. Transcendenta plansului, a marii interioare, metamorfozarea in lumina calauzitoare si protectoare. Interesant!

voiam să zic de dubla rimă pe întreg poemul. Între 1 si 2 si 5 si 6 ar puta fi rima.

aveti dublă rimă pe versurile 1 si 2. Ca poemul sa fie ciclic, puteti folosi dubla rima si pe ultimele 2 versuri. Prin urmare, versul care au disparut devine: care prin farmec au pierit.

Oricum, versul care au disparut era plat, ca o lovitura de tenis fara topspin.

plus că ai greşeli gramaticale

Că sângele nu bea ce-i se cuvine

ce-i se cuvine nu e acelaşi lucru cu ce i se cuvine

ai şi o tonă de dezacorduri

dar nu voi insista, poate mai comentează şi alţii

trebuie să corectezi aici:

o rană fără sfârșit ca un orizont roșu

asta fiindcă orizontul nu e ceva fără sfârşit. Orizontul este o linie care reprezintă intersecția aparentă a suprafeței Pământului cu bolta cerească. O limită până la care ajunge vederea noastră. Ori limita şi nesfârşirea sunt două chestii diferite. Dacă pui cer însângerat, comparaţia devine plauzibilă.

Încă 2 lucruri de remarcat, un vers foarte slab, cu exprimare rudimentară: și să tai tot ce nutrește un cât de cât regret

şi un vers cu potenţial: tristețea se deapănă singură ca un caier. Nu zic un vers exelent, deoarece caierul se deapănă manual. Ar fi trebuit să zici: tristeţea e ca un caier, dar se deapănă singură.

nu tot ce zboară se mânâncă, nu tot ce iese pe gură e poezie. Filtrul propriu trebuie să fie foarte sever. Uită-te cât de severi erau Eminescu şi Arghezi cu poeziile lor, cât de mult le cizelau. Eu cred că eşti indecis, şi aştepţi o reacţie din partea cititorilor. Şi, pe undeva, te şi înţeleg. Nu te-ai lovit de o critică serioasă, care să te ghideze. Nu ai avut lângă tine nişte maeştri, de la care să furi meserie. Te-ai lovit doar de nişte păreri şi ai evoluat doar într-un spaţiu închis. Tu trebuie să înfrunţi critica de specialitate, iar pentru asta trebuie să faci nişte paşi. te salut!

Mi-a plăcut mult metafora ecluzei, este f reușită. Poemul, cu excepția finalului un pic confuz - mă refer la penultima strofă, este bine așezat, bine exprimat.

pe ideea din prima parte a textului, dezvoltând metafora aceea frunoasă a mării care moare. E o întreagă poveste acolo. E un poem ca o sculptură fluidă care așteaptă să fie scos din amalgamul de cuvinte. Se vede că în perioada aceea erai în căutarea unui stil, a unui gen, amestecând lucrurile. Cred că ar fi bine să iți folosești abilitățile actuale și să înlături balastul. Tu ești acum capabil să concentrezi, să selectezi și să scrii poeme minunate.

Folosirea excesivă a gerunziilor și a pronumelor relative pentru a crea rime interioare și exterioare este o tehnică cunoscută. S-a folosit și în traducerea lui Eliot. Chestia este că s-a mizat mai mult pe tehnică, pe efectul estetic, decât pe aprofundarea ideatică. Finalul cu urma cu care calc prin mine este punctul forte al poemului, dar pare cam puțin în toată povestea. Aș fi curios cum ar arăta acest text cu mai puține gerunzii și pronume.

Versurile 1 din strofele 1 si 3. Au ruperi de ritm, nu se respecta metrica celorlalte versuri. Si ar fi pacat sa nu fie refacute, fiindca poezia este frumoasa.

Optimizată, exprimarea

foarte clar, dar mă repet. Comparațiile nu se pot face, pentru că viața nu se inspiră din cărți, ci invers, cărțile din viață. Elementul de referință, într-o comparație, este generator de emoții și sentimente. Este o chestie arhetipală. Tu, desigur, faci ce dorești.

Aici trebuie ootimizată exorimarea poetică

și am scos-o puțin la plimbare
pe o bancă
din parcul de alături

devine

și am scos-o puțin la plimbare
în parcul cel mai aproape de casă
acolo, pe o bancă...

și acolo, la repetiția ne-am, ne-am, ar merge ne duceam în loc de ne-am duce.

și mai e un vers lung, inestetic: ca un copil căruia i se furase mingea

ce poate fi

ca un copil când i se fură mingea