șters

poate mai îndrăzneşte şi altcineva. Poate la alte poeme, mai comentez. Nu promit.

discutia poate intra foarte usor intr-un teritoriu al contradictiilor filosofice si religioase, asa ca e mai bine sa ne respectam fiecare viziunile. Prin urmare, voi respecta alegerea ta. Si nici nu vreau sa intru in comentarii lungi si dese cu tine, ca sunt cativa pe acest site care abia asteapta sa ne traga de urechi pentru dialogul pe care il purtam, lucuri care tin, in fond, de respect, de afinititati, de prietenie, si nu de altceva, cum credea cineva. Partea buna e ca site-ul misca putin. Bafta!

din a-ţi oferi sugestii, pentru că pe site-ul acesta sunt mai mulţi utilizatori pricepuţi şi cred că se pot implica şi ei în aceste chestii.

din cauza lipsei virgulelor, mă chinui să înţeleg care e subiectul, care sunt raporturile între cuvinte, la cine se referă i-ul din misteru-i (bănuiesc că misterul lui, al adevărului, fiindcă nu poate fi folosit ca verb în context, fiindcă un singur i nu poate înlocui şi pronumele, şi verbul), iar dacă virgula se impune după mint, conjunctivul pică aiurea, şi îl poţi salva doar dacă faci o modificare precum "Un adevăr menit e să străpungă / pe sub lumini, sub cerul de argint. Hm, constat că la tine, nevoia de a folosi licenţe şi cuvinte inversate nu vine pe fondul cunoaşterii excelente a limbii, ci vine ca o încercare de-a ta personală de a părea diferit, mai chiţibuşar. Totuşi, insist, naturalul exprimării e mai important de o mie de ori decât orice şmecherie...

de ce te chinui cu licenţe atât de complicate, cu atâtea stâlciri, când limba română e atât de frumoasă şi oferă atât de multe posibilităţi naturale de exprimare? De exemplu: Şi adevărul ţipă într-o pungă... / Ca o lumină-n norul de argint. Îţi acord dreptul de a folosi versurile propuse de mine.

m-am înşelat sau dacă am confundat persoana. Poate că e mai bine să nu mai scormonim decât în interiorul poemelor, în căutare de lucruri frumoase. Gânduri bune şi din partea mea şi cât mai multe texte de nivelul acestuia care mi-a plăcut foarte mult!

scuze pentru erorile de typo şi cuvintele lipsă - gene în loc de geme, atacă lumea mirifică

Analizându-mi nişte poeme mai vechi, l-am regăsit pe Ştefan în unele comentarii, majoritatea constructive, aşa că, de dragul trecutului, dar şi fiindcă mi-am propus să comentez fără să fac favoritisme sau discriminări, vreau să remarc nişte versuri din acest poem:

fiecare mișcare ar fi fost un risc, fiecare suspin un prizonier ar fi fost.
În lumina palidă a felinarelor
ne-am fi căutat umbra, de drag ne-am fi jucat
în labirinturi, unde nu contează
decât bătăile inimii străine și neîmpărtășite.
Am fi putut să fim doar umbre
trăind la marginea unui vis ce se trezește cu fața la neant,
unde nu există sfârșit sau început,
doar un cort de gene, sub care ne-am fi adăpostit
de tot ce ni s-ar fi părut a fi furia lumii.

Ştefan a pus mereu preţ pe complexitatea lumii interioare, refugiul lui fiind undeva în lumea suspinelor, sub lumina palidă a amintirilor care strălucesc ca nişte felinare. Umbra sau aspectul palid al luminii invită la introspecţie, o caracteristică specifică optzeciştilor. Aş aminti aici, Manualul bunului singuratic, semnat de Corbu. Cortul de gene un alt adăpost emoţional, se simte aici nevoia acută a iubirii, a protecţiei, dar gemele acelea arată cât de fragil este acell adăpost, care poate fi năruit la o simplă deschidere de pleoape, atunci când aspectele crude ale realităţii atacă mirifică a viselor, atunci când neantul invadează orice spaţiu al fiinţei, orice celulă. Labirinturile, ca palimpsest mitologic, amintesc de firul ariadnic, în care doar bătăile inimii sunt repere după care autorul se poate ghida.

Aş putea comenta mai mult, dar nu vreau să exagerez. M-ar bucura să o facă şi alţii, fiindcă poemul merită. Succes!

iar nota lui de tristeţe, parcă m-ar opri să intervin asupra lui, din respect pentru ceea ce simte autorul. Totuşi, vreau să remarc două versuri superbe, care mi-au atras atenţia: "poți muri aici și doar răsăritul / va aprinde (o) lumânare". Într-un final, sper ca dialogul cu tatăl tău să dea roade, să găseşti un răspuns la întrebările care te frământă...

cu singurul amendament, primele două versuri, cu Dumnezeu care vede cum moare universul şi plînge, ori le-aş scoate, ori aş face ceva cu murirea aia. Fiindcă el, Eternul, prin tot ceea ce ESTE, nu are cum muri. Şi fiindcă spui ceva contradictoriu în strofa a doua: "ca și când eternul nu și-ar pierde vremea
cu jocul omului fugar". Splendidă comparaţia zilelor aruncate cu pietrele izbite de copite. Un iz stănescian, dar îmi place foarte mult. Şi încă o metaforă memorabilă, care îşi poate găsi locul în orice mare antologie a citatelor celebre: "șoaptele se îndepărtează şi încă n-ai ascultat tăcerea". Sper să ţii cont de sugestia mea cu privire la primele două versuri, fără să încerci să explici nimic. Baftă!

oraș, de la o iubită

Mă bucur să îl văd pe Bogdan atât de sensibil în acest poem, fără nicio chestie exagerată, fără nicio prețiozitate, fără să-i pese dacă va fi arătat cu degetul sau nu, amintindu-mi de îndrăgostiții care se sărută în parc sau în metrou, în văzul tuturor. De aici pleacă poezia, de la sentimentul acela măreț și pur, în care orice gest este firesc, natural. Să fii sincer cu tine însuți, îi zicea Rilke tânărului creator, să scrii dacă simți că nu poți trăi fără asta, cam așa ceva reiese ca o cocluzie indirectă. Interesant și boschetarul acela, imaginea lui e bine conturată, aș pune un articol nehotărât acolo. Și tot acest poem îmi amintește și de o scenă din viața mea, din gara unui iraș mic din Moldova, atunci când îmi luam la revedere de o iubită pe care o lăsam, definitiv, trecutului, fără voia mea. Deci, în astfel de ipostaze ne regăsim mulți dintre noi și e bine, uneori, să ne aducem aminte.

voi trece peste o scoatere din listă, e dreptul fiecăruia să-şi reanalizeze alegerile. Însă am întotdeauna capacitatea de a citi un poem, detaşându-mă complet de autor, de personalitatea lui, fiindcă Dumnezeu dă fiecărui autor şansa mântuirii prin scris, iar scrisul lui trebuie privit ca pe o intervenţie divină, în care autorul e un simplu intermediar. Şi Hugo a menţionat acest aspect, cu referire la Logos, ca să nu se creadă că bat câmpii. Îl felicit, aşadar, pe George Paşa pentru acest poem excelent, în care am găsit elemente de forţă asemănătoarec cu poetul american Bruce Weigl, referindu-mă la celebra lui lucrare, Conversaţii cu sângele nostru. Bine, Weigl are o altă vârstă, cu vreo 25 de ani mai mult ca noi, dar tot despre contemporani vorbim. Poezia lui sângeroasă este influenţată de ororile rătboiului din Vietnam, pe când la George Paşa e vorba de altceva, un fel de axis mundi având sufletul, creierul şi inima drept coordonate. Felicitări!

am uitat o căciuliţă

e forţat. Acolo unde inversările dau bine, dau bine. Dar la versul 3 se vede de la o poştă că e exagerat. Poate şi pentru că articolul hotărât care se cere în forma neinversată e altul, teaca în loc de teaca: de scot gândul din teaca minţii mele. Fă inversările, dar respectă regulile gramaticale.

în acest sonet nu ai făcut abuzuri gramaticale, deci, uneori, se poate. Inversarea cuvintelor îmi place, atâta vreme cât nu se exagerează. Acuma pricep de ce te-ai supărat. Fiindcă am generalizat. Dar poate că un şut în posterior e un pas înainte, fie-mi scuzată curvărăseala...

ideile exploatate în acest poem aforistic, cât şi melodicitatea poemului, datorată rimelor. Versurile albe şi versurile rimate se completează frumos, într-un tot unitar. Ilie a remarcat f bine unul dintre simbolurile esenţiale a poemului, dorinţa de la care pleacă totul. O altă idee exploatată este omorârea nemuririi, care nu este tocmai nouă, dacă ţinem cont de antologia lui Vallejo, "A murit eternitatea mea". Nici secunde fecunde nu este ceva nou, această expresie fiind destul de uzitată în poezia românească. Poate că acolo aş fi căutat altceva, un sinonim precum fertile, care să aibă legătură şi cu malurile.

Folosești de prea multe ori verbul a întoarce. De șase ori, dacă am numărat bine. Da, știu, repetiția se poate folosi ca figură de stil, pentru a se accentua o idee, o stare, dar textul tău e cam lipsit de substanță, ca să fiu blând în exprimare, și nu poate fi salvat de acele repetiții. Încearcă să vii cu ceva inedit de acolo din spațiul acela în care imaginația se amestecă cu realitatea. Remarc, totuși, puritatea gândurilor tale și faptul că vezi strălucirea lui Dumnezeu într-o epocă în care totul a luat-o razna...

știu ce spui. Și eu am obsrvat că poemele mele mai de suprafață, mai ușor de înțeles, sunt apreciate de un segment mai larg, iar cele mai profunde, mai complexe, de un segment redus și de critici. Ideea este ca textul, oricum ar fi scris, să fie abordat cu sinceritate, pe măsura sentimentului care l-a generat. Și să nu fie scris în funcție de ceea ce cere publicul, fiindcă asta deja devine o chestie comercială, nu una ce ține de analiza propriului eu și a raporturilor dintre micro și macrounivers. Au fost autori care pe timpul vieții au fost considerați prea ermetici sau prea mistici. La mistici, îl pot pomeni pe Tagore. Ei bine, a trebuit să treacă ceva timp până se schimbe percepția asupra operei lor, să fie privită cu alți ochi, cu alt gen de gândire. În fine, noi suntem pe un site de poezie și orice feed-back este binevenit, mai învățăm unii de la alții, mai socializăm etc. O duminică frumoasă tuturor!

personalitatea sa