șters

Începi foarte bine cu primele două strofe. Limbajul e concentrat şi percutant. Pot accepta şi repetiţia stelelor care dau de pământ cu tine, în aceste tablouri simboliste, pentru simetrie şi accentuarea ideii. Acolo la până oasele devin casante, aş renunţa la casante. E descriptiv. Ai folosit deja subţierea, e suficient. Tocmai bune de dat câinilor, ar ajunge. În strofa a treia, primele două versuri sunt bune, puternice, descriu, pe scurt, planul vertical şi cosmogonic al acţiunii, ca o recapitulare, dar şi ca un îndemn. Iar apoi treci la firele de păr, o imagine banală, care mă scoate din cadrul expresiv şi puternic de până atunci. Strofele care urmează diluează tot ce ai cosntruit anterior, în plus te şi repeţi. Folosofia e ieftină rău acolo, dacă e să folosesc un limbaj neortodox. Iar melci, iar dragoste pe frunze, iar îmbrăţişări, ieftin şi siripos. Dacă ai putea rezuma totul de acolo în 2-3 versuri la fel de puternice şi concentrate ca în orimele două strofe, ai face un poem straşnic. Succes!

După umila mea părere, din tot textul aş păstra doar strofa finală. Acea strofă este o poezie în sine, frumoasă, expresivă, puternică. În prima strofă, descopăr o puzderie de adjective. 10 adjective, dacă am numărat bine. Acolo se simte nevoia de a demonstra ceva, nevoia de a epata. În a treia, iar începi cu adjective. Apoi două strofe foarte lungi, în care descopăr un monolog cu adieri filosofale, venind ca un lung preambul pentru strofa finală, de forţă. Cine ar citi doar strofa finală, ar înţelege deja că ea este urmarea unor întrebări existenţiale şi a unui dialog cu sinele. Ar fi ultrasuficient.

însă observ o oarecare neglijenţă atunci când vine vorba de diacritice, lipsa spaţiului după virgulă sau spaţiul înainte de punct. Sau propoziţii care încep cu literă mică, cu toate că textul nu este unul postmodern, în care să se sfideze acest aspect. Mai multă atenţie nu strică, e o chestie ce ţine de disciplină şi respect.

Observaţia lui Claudiu este foarte bună, iar textul transmite! Mai este ceva la care se poate lucra. Într-un text atât de scurt, repetiţia anotimpului, timpului, timp, dăunează. Aş căuta acolo sinonime sau expresii care să înlocuiască două dintre acele cuvinte. Parcă şi la repetiţia cântă/cântec aş umbla, de exemplu, o voce cunoscută (alt verb) melcul din copilărie, un cântec ce se întoarce....

erată - mult mai bun

poate vedem şi alte opinii pe acest text. Nu de alta, dar dacă puteţi scrie mai bine şi cu mai mare atenţie, înseamnă că sugestiile noastre au fost de folos, ceea ce se şi doreşte!

decât precedentul dv. text pe care l-am comentat. Remarc griul care pătrunde prin cutele frunţii, remarc speranţa care are pierdere de ritm şi pe care tristeţea o ţine strînsă la curele. Aveţi şi rime mai interesante, aveţi şi sentimente bine dozate, aveţi şi un ritm bun. Vă felicit cu sinceritate!

Acest text m-a întristat, aşa cum mă întristează clovnii care îi fac pe mulţi să râdă, dar celor mulţi lor nu le pasă deloc ce simte clovnul, ce are el pe suflet. De multe ori societatea ne obligă să zâmbim la locul de muncă, de dragul comerţului, de dragul eficienţei, dar în noi se adânceşte prăpastia singurătăţii şi a nefericirii. Lucurile sunt şi mai grave în străinătate, fiindcă acolo nu ai nici măcar acele rădăcini strămoşeşti de care să te legi, să zici că, uite, aici m-am născut, aici am copilărit, îndur pentru că aparţin acestor locuri şi sper că lucrurile se vor schimba, cândva. Textul e confesional, fără zorzoane, şi ajunge la sufletul cititorului. Asta e marea lui calitate.

pentru dumneavoastră, totul e mult mai fluid, mai natural. Vă mulțumesc că mi-ați luat în seamă propunerile. Poate că se vor apleca și alții asupra poemelui/poemelor dv. și poate că și dv. veți veni cu comentarii constructive la alte poeme (nu mă refer la mine, ci la acei care au cel mai mult nevoie). Succes!

poate mai îndrăzneşte şi altcineva. Poate la alte poeme, mai comentez. Nu promit.

discutia poate intra foarte usor intr-un teritoriu al contradictiilor filosofice si religioase, asa ca e mai bine sa ne respectam fiecare viziunile. Prin urmare, voi respecta alegerea ta. Si nici nu vreau sa intru in comentarii lungi si dese cu tine, ca sunt cativa pe acest site care abia asteapta sa ne traga de urechi pentru dialogul pe care il purtam, lucuri care tin, in fond, de respect, de afinititati, de prietenie, si nu de altceva, cum credea cineva. Partea buna e ca site-ul misca putin. Bafta!

din a-ţi oferi sugestii, pentru că pe site-ul acesta sunt mai mulţi utilizatori pricepuţi şi cred că se pot implica şi ei în aceste chestii.

din cauza lipsei virgulelor, mă chinui să înţeleg care e subiectul, care sunt raporturile între cuvinte, la cine se referă i-ul din misteru-i (bănuiesc că misterul lui, al adevărului, fiindcă nu poate fi folosit ca verb în context, fiindcă un singur i nu poate înlocui şi pronumele, şi verbul), iar dacă virgula se impune după mint, conjunctivul pică aiurea, şi îl poţi salva doar dacă faci o modificare precum "Un adevăr menit e să străpungă / pe sub lumini, sub cerul de argint. Hm, constat că la tine, nevoia de a folosi licenţe şi cuvinte inversate nu vine pe fondul cunoaşterii excelente a limbii, ci vine ca o încercare de-a ta personală de a părea diferit, mai chiţibuşar. Totuşi, insist, naturalul exprimării e mai important de o mie de ori decât orice şmecherie...

de ce te chinui cu licenţe atât de complicate, cu atâtea stâlciri, când limba română e atât de frumoasă şi oferă atât de multe posibilităţi naturale de exprimare? De exemplu: Şi adevărul ţipă într-o pungă... / Ca o lumină-n norul de argint. Îţi acord dreptul de a folosi versurile propuse de mine.

m-am înşelat sau dacă am confundat persoana. Poate că e mai bine să nu mai scormonim decât în interiorul poemelor, în căutare de lucruri frumoase. Gânduri bune şi din partea mea şi cât mai multe texte de nivelul acestuia care mi-a plăcut foarte mult!

scuze pentru erorile de typo şi cuvintele lipsă - gene în loc de geme, atacă lumea mirifică

Analizându-mi nişte poeme mai vechi, l-am regăsit pe Ştefan în unele comentarii, majoritatea constructive, aşa că, de dragul trecutului, dar şi fiindcă mi-am propus să comentez fără să fac favoritisme sau discriminări, vreau să remarc nişte versuri din acest poem:

fiecare mișcare ar fi fost un risc, fiecare suspin un prizonier ar fi fost.
În lumina palidă a felinarelor
ne-am fi căutat umbra, de drag ne-am fi jucat
în labirinturi, unde nu contează
decât bătăile inimii străine și neîmpărtășite.
Am fi putut să fim doar umbre
trăind la marginea unui vis ce se trezește cu fața la neant,
unde nu există sfârșit sau început,
doar un cort de gene, sub care ne-am fi adăpostit
de tot ce ni s-ar fi părut a fi furia lumii.

Ştefan a pus mereu preţ pe complexitatea lumii interioare, refugiul lui fiind undeva în lumea suspinelor, sub lumina palidă a amintirilor care strălucesc ca nişte felinare. Umbra sau aspectul palid al luminii invită la introspecţie, o caracteristică specifică optzeciştilor. Aş aminti aici, Manualul bunului singuratic, semnat de Corbu. Cortul de gene un alt adăpost emoţional, se simte aici nevoia acută a iubirii, a protecţiei, dar gemele acelea arată cât de fragil este acell adăpost, care poate fi năruit la o simplă deschidere de pleoape, atunci când aspectele crude ale realităţii atacă mirifică a viselor, atunci când neantul invadează orice spaţiu al fiinţei, orice celulă. Labirinturile, ca palimpsest mitologic, amintesc de firul ariadnic, în care doar bătăile inimii sunt repere după care autorul se poate ghida.

Aş putea comenta mai mult, dar nu vreau să exagerez. M-ar bucura să o facă şi alţii, fiindcă poemul merită. Succes!

iar nota lui de tristeţe, parcă m-ar opri să intervin asupra lui, din respect pentru ceea ce simte autorul. Totuşi, vreau să remarc două versuri superbe, care mi-au atras atenţia: "poți muri aici și doar răsăritul / va aprinde (o) lumânare". Într-un final, sper ca dialogul cu tatăl tău să dea roade, să găseşti un răspuns la întrebările care te frământă...

cu singurul amendament, primele două versuri, cu Dumnezeu care vede cum moare universul şi plînge, ori le-aş scoate, ori aş face ceva cu murirea aia. Fiindcă el, Eternul, prin tot ceea ce ESTE, nu are cum muri. Şi fiindcă spui ceva contradictoriu în strofa a doua: "ca și când eternul nu și-ar pierde vremea
cu jocul omului fugar". Splendidă comparaţia zilelor aruncate cu pietrele izbite de copite. Un iz stănescian, dar îmi place foarte mult. Şi încă o metaforă memorabilă, care îşi poate găsi locul în orice mare antologie a citatelor celebre: "șoaptele se îndepărtează şi încă n-ai ascultat tăcerea". Sper să ţii cont de sugestia mea cu privire la primele două versuri, fără să încerci să explici nimic. Baftă!

oraș, de la o iubită

Mă bucur să îl văd pe Bogdan atât de sensibil în acest poem, fără nicio chestie exagerată, fără nicio prețiozitate, fără să-i pese dacă va fi arătat cu degetul sau nu, amintindu-mi de îndrăgostiții care se sărută în parc sau în metrou, în văzul tuturor. De aici pleacă poezia, de la sentimentul acela măreț și pur, în care orice gest este firesc, natural. Să fii sincer cu tine însuți, îi zicea Rilke tânărului creator, să scrii dacă simți că nu poți trăi fără asta, cam așa ceva reiese ca o cocluzie indirectă. Interesant și boschetarul acela, imaginea lui e bine conturată, aș pune un articol nehotărât acolo. Și tot acest poem îmi amintește și de o scenă din viața mea, din gara unui iraș mic din Moldova, atunci când îmi luam la revedere de o iubită pe care o lăsam, definitiv, trecutului, fără voia mea. Deci, în astfel de ipostaze ne regăsim mulți dintre noi și e bine, uneori, să ne aducem aminte.