șters

dacă, atunci când scrii o poezie, te gândeşti că ar trebui să conţină mai de toate, poezia nu mai e poezie, ci un fel de ghiveci cu care mergi la MasterChef, sperând să fii apreciat pt numărul de ingrediente, dar din care lipseşte şi gustul, şi esenţa cea mai rafinată a elementului care ar fi trebuit să iasă în evidenţă. Şi anume, sinceritatea cu sine însuşi şi accesul la filonul emoţional.

Danilela, îmi explici şi mie care este utilitatea inutilităţii în poezie? Înţeleg nevoia ta să-ţi aperi textul, să-ţi justifici lacunele, dar explicaţia ta cred că ar crea scărpinări pe chelie chiar şi în rândul celor mai înfocaţi paradoxişti. În rest, îmi susţin ideea că un autor care îşi explică textul e, pe de o parte, nesigur de el, iar pe de altă parte ignoră inteligenţa cititorilor. Nu te pune în rolul unui profesor care explică nişte sensuri copiilor de la grădiniţă. Avem şi noi nişte ani, nişte lecturi...

Consumismul în loc de cinsumismul

Fiecare cu gustul lui, dacă poemul reușește să transmită ceva, e ok. Nu e un poem care să te răvășească, să declanșeze o emoție puternică, ci unul care accesează ironia subtilă și niște referințe culturale destul de ambiugue. Genul de poem la care într-o parte, zici că ai de-a face cu poezia specifică americană, în care e abordată critica socială, iar în altă parte se încearcă modernismul și explorarea realității, a la Stevens. Cred că multe dintre teme, în special consumismul, au mai fost abordate pe acest site, de o manieră mai reușită, de colegul Georgescu, el reușind să și filosofeze, pe baza unor intromisiuni intertextuale, un plus în această conparație. Deci există un trend care a traversat oceanul, a ajuns cu o oarecare întârziere și pe la noi, iar elementele locale îi schimbă un pic trăsăturile. Remarc, pe lângă critica socială și consumism, și influența cyber poetry din prima strofă, un trend care are deja decenii de folosință în SUA. Totuși, ca minusuri, dacă e să trag o concluzie, ambiguitatea, structura fragmentată și lipsa coerenței narative, trag în jos poemul. Personal, agreez luna aceea ca o anghinare și haloul din jurul ei, făcându-mă să cred că poetul ar putea mai mult. Dar această incapacitate este justificată de poet, toate aceste referințe, toată ironia asta, cinsumismul, nefiind capabile să înlocuiasca iubirea mult dorită, femeia întinsă pe pat, într-un tablou hibernal. Până la urmă, textul, dincolo de lucruri care ar trebui să ne înveselească, are o doză de tristețe frumos ambalată, dar nedisimulată.

erată - pe care nu o mai găsesc

"Dacă mi se reproșează că scriu prost, atunci eu pentru Ionuț Caragea trebuie să explic tot." (Iulia Elize)

Iulia, te rog să nu mă mai pomeneşti aiurea în discuţiile tale.

Eu nu ţi-am cerut explicaţii suplimentare cu privire la ceea ce vrei tu să zici în poem. Nu am nevoie. Am grad de discernământ atunci când analizez un text. Eu am explicat, din puctul meu de vedere, de ce poemul tău e praf, catastrofal. Am argumentat. Tu nu poţi demonstra în niciun fel că poemul tău e bun, fiindcă e scris de tine, iar tu eşti cea mai subiectivă persoană din univers, atunci când îţi analizezi propriul text. Singurii care pot vorbi despre calitatea şi valoarea scrisului tău sunt criticii şi cititorii. Şi să ştii că există şi critici care primesc cărţi de la edituri sau critici care cumpără cărţi. Şi să ştii că există şi critici care citesc reviste şi vor să afle mai multe despre autorii pe care îi descoperă acolo, pentru a îi include în antologii regionale sau naţionale, pentru a le face un portret critic. Şi să ştii că există şi critici care, din moment ce te descoperă, te pot contacta pentru a te întreba de unde pot procura o anumită carte de-a ta, care nu o mai găsesc în librării. Cât despre trimisul la critici, este foarte simplu să trimiţi câteva cărţi la revistele naţionale în care există rubrici de critică literară. Dacă ai valoare, nu vei fi ignorată. Este cea mai simplă şi eficientă metodă prin care să ajungi la cititori de înaltă competenţă. Şi să nu spui că nu ai timp. Îţi ia 2 minute să cauţi redacţia unei mari reviste pe net, să bagi o carte într-un plic si sa o lasi intr-o cutie postala. Tu consumi atata timp pe poezie.ro, explicandu-ti poemele, deci dai impresia ca ai foarte mult timp la dispozitie. Deci, daca nu ti-e teama de opinia criticilor, sacrifica-ti doua minute pe zi, pentru a trimite o carte. Le-o faci cadou, asa cum o faci cadou prietenilor apropiati. Si dupa ce obtii opinia criticilor literari si ai si opinia publicului larg, o s aai o imagine cat mai corecta asupra valorii tale privita prin ochii celorlalti. Am incheiat acum. Sper sa nu ma mai pomenesti aiurea in comentarii, ca eu nu am nevoie de explicatii si nici nu ti-am cerut ceva in mod special.

Un poem care m-a atins, care transmite, care emoţionează. Poate şi pentru faptul că, în urmă cu 18 ani, abordam subiectul în volumul Donator universal, însă de o altă manieră. Dar nu despre mine este vorba, ci despre poemul de faţă, despre darul pe care îl face poeta, în urma unui sacrificiu de mare însemnătate, unei persoane foarte apropiate. Poemul are curgere pantareică, precum sângele, iar tehnica anaforică, acel pentru tine, repetat de 4 ori, întăreşte importanţa fiinţei dragi şi gestul în sine. Palma, degetele, stiloul, batista, înlocuiesc echipamentul medical şi steril din spital, atunci când se face o transfuzie. Dumnezeu este şi el prezent, autentificând actul spiritual al acestei transfuzii. Nobelul de la final ar vrea să certifice valoarea singurătăţii, locul de unde pleacă toate gesturile pline de iubire, locul athanorului poetic, locul alchimiei şi al regăsirii de sine. Eu, unul, ca o preferinţă personală, nu aş fi introdus nobelul în poem, pentru că el comercializează gestul, iar opera lui Marquez vorbeşte, oricum, de la sine. Aş fi încheiat intertextual aşa: chiar dacă eu nu m-am ales decât cu veacul ăsta de singurătate, despre care Garcia Marquez ar putea scrie încă un roman. Desigur, Ottilia are preferinţele ei, dar are şi tot timpul din lume pentru a reflecta la acest aspect.

în loc de ceraturi

ideile din poem sunt destul de bune, exprimarea lasă de dorit, cât şi firul narativ. Plus că repeţi nişte lucruri care fac poemul redundant. Ceea ce spui în prima strofă, repeţi în a treia, cu privire la fum. Blurarea, ca neclaritate, nu duce la umbre, ci mai degrabă la nişte ceraturi fantomatice. Alergatul la geam din strofa a patra este ilogic, de vreme ce în prima strofă dai perdelele la o parte, deci eşti deja lângă geam. Apoi, iar vorbeşti despre umbrele oamenilor - și vezi umbrele oamenilor sprijinite de ziduri / în timp ce ei continuă să meargă mai departe. Aceasta este o imagine bună, care îmi place, dar pe care o puteai concentra în prima parte a poemului, să nu te întinzi, diluezi, până să ajungi la ea. După aceea, iar te întorci la bucata de sticlă. Nu prea ai explicat în poem cum ajungi la ea, tu fiind concentrată asupra geamului, el părând a fi bucata de sticlă murdară. Dintr-o dată, te referi la o bucată mai mică, spartă, pe care o iei în mână. ai spart geamul din prima strofă?? Cât despre final, cu orgasmul, este trântit ca să dea impresie. Părerea mea este că poemul este lărgit inutil, redundant, ilogic, cu probleme la firul narativ, la tranziţia între imagini. Scrii cinematografic, ca să dai impresie, ai talentul de a construi nişte imagini frumoase, dar mai e mult până departe. Mă refer doar la acest poem, în alte poeme am simţit un plus de atenţie şi cizelare.

consider subiectul închis. Ai dreptate din absolut toate punctele de vedere. Eu nu ştiu ce spun, tu eşti foarte pricepută, deci nu mai are rost să pologesc pe aici. Bye!

Eu nu am văzut autorii cu zeci de volume publicate, mă refer la autorii valoroşi din afara acestui site, să le reproşeze criticilor literari că sunt nişte nepricepuţi. Sau să le reproşeze cititorilor care le distribuie creaţiile în mediul online, că unele dintre comentariile lor pe marginea acelor creaţii sunt neconcordante cu sensul corect. Sau să îşi ameninţe cititorii că se lasă de scris, fiindcă cititorii nu au perceput corect sensul creaţiilor literare. Iar chestia cu 46 de cărţi scrise nu garantează în vreun fel calitatea scrisului tău. Calitatea scrisului tău e validată de reacţia criticilor literari şi a publicului la ceea ce scrii. În momentul în care îţi jigneşti cititorii, îţi scade valoarea, asta este evident. dacă doreşti să părăseşti site-ul, este alegerea ta. Nimeni nu îţi cere asta, nimeni te obligă.

P.S.

Dupa logica falsă a numărului de cărţi scrise, eu dacă aş spune că am scris 60 de cărţi, ar însemna să te rog să taci definitiv, pentru că nu suntem la acelaşi nivel. Însă fiindcă eu sunt conştient că nu numărul contează, ci calitatea, prefer să îţi vorbesc de la egal la egal, de la om la om. Şi, cel mai important, oricât de pricepută sau mai puţin pricepută ai fi, nu scot lucrul acesta în evidenţă, fiindcă nu vreau să te insult.

Sper să nu mai fie nevoie să revin cu explicaţii suplimentare.

nu ai voie să îi jigneşti

ai luat vreodată în calcul faptul că tu crezi că eşti atacată de ceilalţi, când ceilalţi, de fapt, nu au nicio treabă cu tine? Eu nu îţi voi face ţie profilul psihologic, nu mă interesează acest aspect. Eu sunt om de litere. Analizez un text, îmi spun părerea. Aşa cum a făcut şi Ilie. Tu l-ai jignit pentru părerea lui pe text. L-ai jignit pentru că părerea lui e diferită faţă de părerea ta despre propriul tău text. Nepriceput, în dicţionar, e sinonim cu prost. Tu când îţi expui textul trebuie să îţi asumi riscul că poemul tău nu va fi pe gustul tuturor. Este frumos, uman, firesc, să te bucuri dacă cineva rezonează cu textul tău, dar dacă alţii nu rezonează cu tine, nu ai voie să nu îi jigneşti. Te descalifici. Şi nici nu este nevoie să te explici. Numai autorii nesiguri pe ei şi pe creaţia lor se explică. Poemul tău este praf. Catastrofă. Respectă opinia mea, opiniile noastre.

primele două strofe sunt promiţătoare, în strofa a treia rima ecou-rouă nu mai e rimă, în strofa a patra ritmul nu mai e ritm

adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis, după cum spunea Gyr. Că nu ne sincronizăm unii cu alţii, asta, da, e o altă poveste. Doar poate că şi acest lucru duce la căutare, la expandarea fiinţei, a microuniversului. Numai de bine!

poţi renunţa la rima nefericită crabilor-superovelor din prima strofă, eliminând explicativul paşii. Strofa devine:

degeaba străzile / linia continuă
a acestui timp evanescent / crabi scrijelind
aerul sofisticat al supernovelor.

în rest, ai punctat, eficient, şi eternitatatea, şi discontinuitatea, prin acea nemenţionată clipire

mai multe stiluri diferite în acelaşi poem. In prima strofă, rime incrucisate. In a doua strofa o asonanta, la versurile 2 si 4. In strofa 3, un distih, fara rima. In strofa a patra versul alb. In strofa finala, rime libere, cu foarte multe, mult prea multe dative - 4. Daca ati facut intentionat, e un fel de ghiveci stilistic. Daca nu ati facut intentionat, este o nesiguranta stilistica. Oricum ar fi, as prefera cursivitatea, omogenitatea, simetria, pentru o mai buna armonizare cu ritmul interior al fiintei din mine. Doar o parere.

e a doua oară când autoarea îi jigneşte pe cititori. Prima oară a spus că un cititor nu ştie ce vorbeşte, acum că cititorul e nepriceput, că nu înţelege. Insulte gratuite din partea unei doamne. Aplauze, aplauze!

"Un om năcăjit nu e frumos, deci prin extenso, nici a sa poezie." - Iulia

"Pentru ce e liric omul în suferinţă şi în iubire? Pentru că aceste stări, deşi diferite ca natură şi orientare, răsar din fondul cel mai adînc şi mai intim al fiinţei noastre, din centrul substanţial al subiectivităţii, care este un fel de zonă de proiecţie şi radiere. Devii liric atunci cînd viaţa din tine palpită într‑un ritm esenţial şi cînd trăirea este atît de puternică, încît sintetizează în ea întreg sensul personalităţii noastre. Ceea ce este unic şi specific în noi se realizează într‑o formă atît de expresivă, încît individualul se ridică în planul universalului." - Emil

Şi ca o paralelă, fără a o proteja în niciun fel pe Iulia, poemul este nereuşit. Este o făcătură. Este fals. E ca şi când ai vrea să scrii un poem doar de dragul rimei la sfârşit de vers, să arăţi că ştii să foloseşti rima cât mai eficient, dar ritmul, ideea şi naturaleţea limbajului sunt ignorate complet.

Dacă poemul ar fi fost spontan, fără acele rime, poemul ar fi avut mai multă credibilitate, însă corcitura asta între sonet şi dada, cu tuşe suprarealiste bombastice, este un eşec total.

Ce-i drept, creaţia este salvată de încadrarea la personale. Nu şi de comentariul autorului. Un text bun, credibil, nu se explică cititorilor de către autor. E ca şi când, într-o carte, un autor şi-ar publica nişte comentarii sub poem, explicând ceea ce nu a reuşit cu adevărat în poem.

Nota 4.

Mai multor, se puteau