șters

foarte frumos din partea ta că oferi păreri pe texte, fără să interpretezi omul din spatele lor, indiferent cum este el, nebun, megaloman, activist, drogat, beat etc etc. Textul e un dar divin, menit să-l mântuiască chiar şi pe cel mai păcătos dintre intermediarii dintre Marele Creator şi public. Criticii literari tocmai asta fac, judecă opera literară, fără să dea verdicte despre patalogiile autorilor, fără să facă afirmaţii despre psihicul lor, megalomania lor etc etc. Eu mă bucur Ilie, că de-a lungul anilor, încă din 2005, ai comentat textele mele şi nu ai făcut referiri deviante la mine, ce ţin de lucruri care nu au legătură cu textul în sine. Pentru asta ai toată stima mea. Problema se pune cu ăştialalţi care s-au cramponat de personalitatea autorilor, de orgoliile lor, nereuşind niciodată să treacă de aceste bariere, pentru a aprecia un text, pentru a găsi frumosul dintr-un text. Ori eu ştiu că orice om e deranjat de lucrurile pe care le regăseşte despre sine în ceilalţi. Doar psihologii spun foarte clar că "Proiecţia este un fenomen fascinant, despre care cei mai mulţi dintre noi nu am învăţat în şcoală. El este un transfer involuntar asupra altora al comportamentului nostru inconştient, astfel încât ni se pare că aceste caracteristici există cu adevărat în ceilalţi oameni. Când suntem neliniştiţi în privinţa emoţiilor noastre sau a unor părţi de neacceptat din personalitatea noastră, noi atribuim aceste trăsături obiectelor exterioare şi altor oameni – din cauza unui mecanism de apărare." Eu, Ilie, recunosc că am bubele mele, defectele mele, recunosc că sunt orgolios, mândru, că-mi place uneori să mă laud cu realizările mele", dar cum rămâne cu aştia care fac pe sfinţii, pe autoritarii, pe ăştia care nu au îngăduinţă faţă de ceilalţi şi caătă mereu să îţi atragă atenţia despre lururile pe are le faci? Răspunsul îl dau tot psihologii: "De exemplu, când nu avem prea multă îngăduinţă faţă de ceilalţi, suntem dispuşi să le atribuim lor acest sentiment al propriei noastre inferiorităţi." Aşadar, Ilie, eu mă bucur că reuşeşti să treci peste aceste bariere. Mai mult de atât nu vreau să zic, să nu se supere unii. Îmi cer scuze doameni Elena pentru deranj.

dv ati spus foaret clar in comentariul dv nr 1 la mine "aceste dialoguri constructive" Este clar ca era vorba de toate dialogurile de sub postare, fiindcă cu mine nu aveaţi decât un singur dialog, iar celelalte dialoguri, prin excludere, nu erau sub această postare. Iata, ca se poate face o analiza fina si pe comentarii, ca sa nu mai existe interpretari. Am fost cu totii obositi, afectati, dar lucrurile se vor schimba in bine. Eu asa simt. Numai de bine!

fetişcanele plecau să culeagă melci, aici autorul ne prezintă melcul cu vorbe, în toată splendoarea sa. Ritmuri şi rime amintind nu numai de poezia barbiliană, ci şi de poezia clasicilor francezi. Finalul introspectiv ar trebui să dea de gândit.

şi ar fi frumos să vă dea editorii şi steaua roşie înapoi, deoarece aţi ţinut cont de comentariile constructive şi aţi dus textul la un nivel superior. Aşa mi s-ar părea corect.

Cred că doamna Elena s-a exprimat greşit. Era vorba, probabil, de alte discuţii de pe site, nu de discuţiile de sub acest text. Eu consider că toate comentariile de sub textul de faţă au fost extrem de constructive.

acelea aiurea, să ducă în direcţia bună. Altfel, ne îmbolnăvesc pe toţi. Mă uitam la mentalitatea utilizatorilor de pe Oasis des artistes, unul dintre cele mai mari siteuri de poezie din Franţa. De când sunt acolo, nimeni, niciodată, nu s-a legat de vreun autor, nu a făcut atacuri la persoană, nu a folosit limbaj agresiv, jignitor. Din contră, se caută frumosul din texte, se caută înţelegerea textelor, se caută punctele de rezonanţă. Şi tot acolo există nişte editori foarte activi, foarte vigilenţi, care nu permit nicio deviere. Nici a utilizatorilor şi nici a celor din echipa editorială. Avem de învăţat enorm de la cei de afară din prisma acestei mentalităţi. În privinţa talentului, pot spune că stăm, totuşi, foarte foarte bine. Chiar mai bine decât ei, fiindcă suntem măcinaţi de foarte multe probleme, de condiţiile sociale etc et. Felicitări şi mult succes!

poemul este o bijuterie!

În primul rând, mă bucur să vâd că unii s-au pus pe treabă, nu le dau numele. Textul este splendid, antonimic la structura lui de rezistenţă. Două lucruri trebuie să revizuiţi: Și-un țărm mă leagă de tine. / Şi ţărmul ce mă leagă de tine.

Acordaţi, în acest fel, mai multă importanţă ţărmului.

A doua chestie: Mâini calde îmi urcă / în suflet și înțeleg că

verbul şi înţeleg e nepoetic, zgârie urechea

acolo e vorba de o simţire profundă, a mâinilor calde, mult mai profundă decât înţelegerea.

Deci, verbul simt e mai potrivit.

Şi la final se impune un vers corelativ. Distanţa una de cealaltă sau de cineva anume?

aş veni cu o exprimare mult mai poetică:

nu sunt distanţate
de anii lumină

şi astfel intervine şi transcendentul în ecuaţie!

ZBANG!

erata: neplacuta in loc de neplacute

asociere neplacute de sunete de aici:

la fel de răsărite ca_cele moldovene

ca toate cele moldovene - si astfel se pastreaza si ritmul si rima interioara cu galcevele, care amplifica emotia poemului.

Un text bun, per total, demn de luat in seama!

Nu trebuie să respecte, dpdv ideatic, textul inițial. Sensurile pot fi modificate, inversate, tocmai prin prezența noilor cuvinte. Dorința de la sfârșit și elementele marine m-au dus la Eminescu. În acest caz, palimpsestul respectă doar o mică parte din cadrul inițial al naturii, plus dorința și starea de liniște. Numai de bine!

în care abia se simte vântul cum adie printre versuri, în care detaliile fine ale naturii şi ale chipului uman intră în rezonanţă, alcătuind ţesătura indestructibilă a nemuririi. Finalul palimpsestic, cu trimitere la Eminescu - Mai am un singur dor, ne arată consubstanţialitatea tuturor acestor trăiri care marchează generaţiile, diferenţa făcând-o doar tonul distinctiv al ficărui poet, particularităţile sale ce ţin de locul naşterii, de glia pe care fiecare încearcă să o apere cu mâinile goale ale cuvintelor şi cu metafora bătând ca o inimă în fiecare vers. Felicitări pentru această pregătire, ca o spălare de trup şi de suflet înainte de intrarea în templul luminii!

ideea tristeții de la început. Se spune că întâia dragoste nu se uită niciodată. Dacă o uiți, înseamnă, de fapt, că nu ai iubit. Așa că nu înțeleg de unde vine tristețea. Poate că omul e fericit cu alegerile lui ulterioare.

Mai e o problemă. Căldura din strofa a doua intră în contradicție cu temperatura apei stătătoare. Apa răcorește, nu încălzește, asta dacă nu cumva este vorba de o altfel de apă, una termală, iar astea sunt, de fapt, curgătoare.

La final, cred că se poate renunța și la goale, fiindcă prezența aerului dintre mâini vorbește de la sine.

Sunt curios cum va arăta acest poem după ce va fi pus la punct, fiindcă are potențial...

în loc de final, ca să fac acordul corect în comentariul meu.

Paharul de votcă al unui bețiv

În rest, ca de fiecare dată, poemul transmite, contorizarea de la început introduce bine singularitatea singurătății în peisaj, iar final se vrea tragic, cu toate că imaginea nimicului cicatrizat pe o respirație e mai greu de digerat. Vizual și dacă nu te gândești prea mult dă un efect puternic, dar ideatic e mai greu de înțelesc că nimicul, adică ceva ceva care nu există, este, de fapt, urma unei răni mai vechi, statornicită pe efemeritatea respirației.

Ori existau rimele la distanță în toate strofele, ori fără rime peste tot. Dat fiind faptul că doar în prima strofă există rimele, acolo se pot face mai ușor niște intervenții.

Şi îmi aduce aminte că, Într-o după-amiază, în timp ce mă întorceam pe jos de la muncă, am observat pe trotuar un pui de porumbel. Sărăcuţul, nici măcar nu îi picase puful de pe pene. Lumea trecea pe lângă el, fără să-i pese, iar afară era foarte rece şi începuse să plouă. Mi s-a făcut milă de bietul pui, l-am pus în buzunarul gecii şi l-am luat acasă. La început l-am hrănit cu seringa, apoi cu miez de pâine şi grăunţe. Îl ţineam într-o cutie mare de carton şi de fiecare dată când veneam de la serviciu începea să tremure din aripi şi scotea un piuit înduioşător. Devenisem părintele lui adoptiv. Când a căpătat putere, l-am luat pe deget şi îl mişcam pe verticală, forţându-l să-şi deschidă aripile. L-am învăţat repede să zboare, iar el ateriza mereu pe umărul meu şi mă ciugulea după ureche. Din păcate, se găinăţa peste tot şi mi-am dat seama că nu îl mai puteam ţine mult timp în casă. Dacă i-aş fi făcut o cuşcă pe balcon, cu siguranţă că nu ar fi supravieţuit gerului năprasnic al iernii, când temperatura cobora chiar şi sub treizeci de grade. Aşa că am hotărât să-l eliberez, sperând că se va duce la porumbeii care se adunau pe acoperişurile caselor şi ale blocurilor învecinate. Am ieşit pe balcon şi, când am văzut ceilalţi porumbei zburând în apropierea noastră, l-am aruncat în direcţia lor. Puiul meu, care devenise adult în toată firea, a zburat un pic în stolul lor, după care s-a desprins, întorcându-se la mine şi aşezându-mi-se pe umăr. Îl priveam şi nu îmi venea să cred că o creatură cu un creier atât de micuţ era capabilă de atâta dragoste şi recunoştinţă. Dar oamenii sunt oameni şi păsările sunt păsări. Fiecare trebuie să trăim cu cei care sunt deopotrivă cu noi, aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu. Am pus porumbelul în cutie şi l-am dus în parcul de lângă locul unde-l găsisem. M-am aşezat pe o bancă, am aruncat grăunţe pe jos şi am aşteptat ca ceilalţi porumbei să vină să le mănânce. Apoi am i-am dat drumul în mijlocul lor. La început era foarte confuz. Se uita la mine, se uita la ceilalţi porumbei şi îl simţeam că nu e capabil să facă o alegere. În cele din urmă a început să mănânce. La un moment dat, stolul de porumbei s-a speriat din pricina unor motocicletele Harley Davidson care treceau pe stradă şi şi-a luat zborul. Porumbelul meu, de data aceasta, nu s-a mai întors.

Vezi, tu, Dragoş, ai rămas afectat de acel pui de pasăre, aşa cum şi eu am rămas afectat. Cu diferenţa că tu nu ai fost aşa de norocos precum am fost eu.

te salut şi îmi doresc să ieşi din acea stare....

da, sunt foarte faine piruetele tăcerii. Bravo!

în prima strofă, aţi folosit rima la distanţa, în stilul maiakovskian? Eu+Dumnezeu, Ştiinţa-Suferinţa. Numai că în rest, nu mai recurgeţi la aceeaşi tehnică. Văd doar eu lucrul acesta? Aveţi de gând să faceţi ceva?

ramane la latutudinea dv!