îți dedic acest poem nescris

nopți albe fremătând de nerăbdare ca buzele tale/ două petale ce așteaptă carnivore trupuri de zei privesc pe fereastră norii par niște hieroglife din cartea morților sunt atât de absorbit de traducerea lor că nu aud când tu sari pârleazul și cazi în brațele unui zeu antropomorf de indignare dau foc la toate poemele pe care le-ai uitat nescrise în patul meu se aud sirenele pompierilor sau poate e coloana sonoră a unui vis horror în pauza publicitară când realitatea devine doar o fantă de lumină între scândurile unui copârșeu te văd cum pregătești ciorba ostropelul și desuul tău roz pentru un zeu personal la radio se aude personal jesus și eu aici jos mă ling pe degete până ce din mine și din realitatea asta așezată ca un drob de sare în staulul unor oi nu mai rămâne nimic sunt doar un bețiv ce trece călare/ pe la poarta dumitale și insită să îți dea foc stai! strigă prietenul meu imaginar poetul costel care îmi transcrie visele în semnele cuneiforme ale liricii postmoderne mai bine îmbracă-ți trupul de aer și iubiți-vă prin poeme până ce bat vecinii în calorifer