Constantin Colonescu

În această colecție, eu consider că următoarea epigramă este într-adevăr valoroasă (cu mențiunea că are o greșeală de ortografie, trebuie “o-nnobilează, și nu “o-nobilează”):

“Statuia

Stăpână-n parc de generații,
Veghind la capătul aleii,
O-nobilează porumbeii
Pe unde-au fost scuipat confrații.”
(Gârda Petru Ioan)

Unii vor zice, poate, că nu e epigramă pentru că îi lipsește “poanta” sau surpriza. Pentru mine, aceasta este o epigramă, și încă una foarte bună. Nu are poantă, dar are un mesaj foarte puternic, transmis în mod concis și elegant, așa cum se cuvine unei epigrame.

Restul epigramelor din colecție sunt, după părerea mea, fără nicio valoare.

Iliescu gâtu-a vrut să-i ia,
Însă n-a avut ce-i face,
Fi’ndcă Roman, se știa deja,
Este cefalotorace.

Noi, românii, -am fost mereu
Buni la “tras” în astă țară,
Când am folosit din greu:
Roată, țeapă, astăzi- sfoară.

Printre oameni galantoni,
Obiceiul dumisale
E să-și țină-n pantaloni
Cele două amigdale.

“I-am dibuit ascunsu-i dar
Sub firea sa colerică:
Bat mulți la ușa ei,că doar
Nu-i ușa de biserică!”
(Istoc Virgil)

Iar casa ei îndestulează
Pe toți, ca la biserică,
Și toți pe ea o venerează,
C-așa e ea: venerică.

“Poetul printre prozatori!
- De toți era numit așa -
Fi\'ndcă de foarte multe ori
Cică era, \"ba-cal-ba-șa\".
(Ruse Ion)

Epigrama ce ai scris-o, domnul meu,
(Nevoit sunt eu a cârcoti mereu)
Să fi fost corectă se putea măcar,
Că, altminteri, nu-i nici cal, nu-i nici măgar.

Accente greșite în versurile 3 și 4.

“Este vorba tocmai de posibilitatea căderii cu fața în (pe) spatele războiului de țesut și imposibilitatea căderii cu fața în spatele propriu. Este acest joc de înțelesuri. Atât.”
(GPI)

Epigrama (în general) nu este, și sper că nu va deveni prea curând, “artă modernă”. Îmi face impresia că dumneata încerci să ascunzi lipsa de conținut în spatele unei presupuse intenții de artă modernă. Eu unul nu “cumpăr” o astfel de epigramă.

Petru este un autor de valoare, care a creat câteva epigrame memorabile. Aceasta însă nu este una dintre acelea, având două defectre capitale:

În primul rând, poanta este incomprehensibilă; tot încerc să înțeleg cum poate cineva, la propriu sau la figurat, cu sau fără dublu înțeles, să cadă “cu fața în spate.” Ori “cade pe spate” (cu conotația sexuală de rigoare), ori în față, expunându-și spatele diverselor pericole de natură sexuală… Dar “cu fața în spate” trebuie ca cineva să-și sucească serios gâtul ca să reușească o asemenea performanță.

În al doilea rând, din punct de vedere logic există o contradicție între portretul harnicei țesătoare descrise în primele trei versuri și desfrânata din versul al patrulea (admițând că asta vrea să spună așa-zisa poantă.) Înțeleg noțiunea de pistă falsă în epigramă, dar chiar și pista “falsă” trebuie, să reiasă a fi coerentă cu poanta. De fapt, o poantă bună e aceea care, după ce ai citit-o, să îți reveleze un întreg alt tablou, dar perfect coerent în noua viziune. Acest lucru ne se întâmplă în epigrama de față, care este pur și simplu contradictorie între expunere și deznodământ.

El singur s-a dus azi la mare,
E bine și apa e caldă;
Acasă, ea pace nu are,
Că-l știe-n ce ape se scaldă.
(Vali Slavu)

Știe că s-a dus să-noate
Până nu mai vede malul,
Dar mai știe și că poate
Prin hotel să îl ia ia valul.

“Ghicitoare
(Gârda Petru Ioan)
Interviuri dă, surpriză,
La cosit, râzând în barbă,
Însă de-l întrebi de criză
Tace ca... ministru–n iarbă.”


Cin-ne stă ca nodu-n gât,
E și mare, e și mic,
Nu-i frumos, dar e urât
De dușman și de amic?

“Cred că azi și mâine
E mai bine fără flotă
Decât fără pâine.”
(GPI)

În fiecare zi
Se spune că va fi
Destulă pâine…
Mâine.

Mihaela, Vali și Petru, mulțumesc pentru vizită și ajutor. Am făcut toate schimbările sugerate.

“Când m-a-nțepat fără-nconjur,
I-am replicat, puțin aprins,
Cu un catren subtil și dur...
Norocul lui că nu s-a prins!”
(Ioan Toderașcu)

Când te-a-nțepat fără-nconjur,
I-ai replicat, puțin aprins,
Cu un catren subtil și dur...
Norocul tău că nu te-a prins!

“Culegătoare de \"folclor\",
Nici tânără, nici în etate,
Cânta în public doar în cor
Și solo... la securitate.”
(Ruse Ion)

Și-acele bucăți de “folclor”
Ce nu erau bune de cor,
Culese erau nesemnate,
Dar cu semnătură cântate.

(Nea Ruse, deși tehnic ritmul e correct, parcă scârțâie un pic pe la versul doi. Cred că ar suna mai bine în amfibrahic – versurile 2 și 4 nici nu trebuie schimbate dacă treci pe amfibrahic. În plus, versul doi mi se pare de umplutură. Altfel, bună poanta cu folclorul, a cărui semnificație devine clară numai în ultimul vers.)

“Când m-a-nțepat fără-nconjur,
I-am replicat, puțin aprins,
Cu un catren subtil și dur...
Norocul lui că nu s-a prins!”
(Ioan Toderașcu)

Dușmanul, dacă nu s-a prins
Că îl ataci așa subtil,
Mă iartă, dar e infantil
Să crezi că el e cel învins.

(Ioan Toderașcu, bună poanta, deși îmi pare un pic déjà vue; e un accent greșit în primul vers la “fără”)

“Nu șriu, cum susții matale,
C-avem paturi de spitale,
Când românii, vai de ei
Dorm în ele câte trei.”
(Milos Petru)

Nu e un impediment
În spitale în Regat,
Dacă ești un pacient,
Să te culci cu doi odat’.

și:

Nu ai cunoscut matale
Ce bolnave-s în spitale,
Când românii, vai de ei,
Dorm cu ele câte trei.

(Mihai Miro, accentul cade greșit în cuvântul “Avem”)

Să fii disponibilizat
E permanent ceva posibil,
Când în trecut, ca angajat,
Ai fost mai mult indisponibil.

Nu stiu cine ce a zis, dar eu vorba asta o stiam asa: \"Ori de te-nsori, ori de NU te-nsori, tot vei regreta\". Asa imi pare a avea mai mult sens. Facand abstractie de faptul ca pari a fi vrut sa spui altceva decat reiese din epigrama, a versifica o vorba veche nu cred ca e suficient pentru o epigrama acceptabila.

Viața e sweet,
Simți că ești mahăr,
C-ai, în sfârșit,
Boala-de-zahăr.

(Titlul „Unui diabetic” ar cere ca epigrama să fie scrisă la persoana a II-a)

\"Domnul, ca răspuns urgent, le spune :
\"Pentru toți românii din Cetate,
Aș vrea eu, dar nu am sănătate,
Însă am în Rai doar locuri bune.\"
(Vali Slavu)

Auzind românii, vai!
Locuri c-ar mai fi în rai,
Fără preget, fără fală
Imediat au dat năvală.