colar gabriela

Azi ai plecat. Simteam cum incetul cu incetul Sarpele tacerii se strecoara In sufletul meu, Incolacind, Sugrumand,sorbind ultima picatura De speranta. In urma lui Miros de mucegai Si gust

sunt doar un cuvânt între un ieri si cealaltă singurătate în fiece seară adorm în poemul tăcerii iau forma unui înger picură toamna livide gutui pe muchie de cuțit stoluri de vise trec

cu Dumnezeu deasupra pășeam prin toate cele patru anotimpuri ale mele cu lumina în mână până în miezul primăverii uneori mă coceam cu timpul pe umeri printre

alergăm cu gura închisă de teamă să nu ne pierdem copilaria inocenți și nu prea în timp ce norii își umflă pieptul de ploaie și Dumnezeu ne privește cu inima cât un purice

îți scriu cu părul prins sub o năframă eu simt că-n partea stângă a-ncolțit o rană la ceasul când luceferii petrec griji mari si mici călări pe ore se întrec îți scriu cu sufletul privind

Am rătăcit împrejuru-mi Căutându-te cuvânt. Nimic. Doar tropot de cai Și silabe răzlețe Umplute de colb. Una albastră, ascunsă sub geană Alta verde-pădure Pierduta in coama de mânz, Între

nemișcată și sumbră și fără de înger mă fac soră cu piatra cu ploaia cu toate cele care nu mă au la suflet și toate astea într-o izbucnire de moment trag timpul în piept și invăț să fiu

iubitul meu cel ne\'ntâmplat și fără nici un nume tu intri în memoria mea ca într-un templu rupt de prezent asemeni păsărilor împușcate de lumini stai nemișcat până când fruntea ți se năruie

Fara sa vreau,am pornit in cautarea unui sarut. La coltul gurii m-am oprit , Am stat putin si-am batut Si involuntar am zambit. Imi placea mirosul tau proaspat, De ploaie starnita acum, De

Eu sunt legat de cer indirect, spuse viermele-om. Înțelept este cel ce privește \'nainte. Dă iarba la o parte precum Moise marea! În definitiv, mărul e legătura mea cu pământul.

Mi-au murit fantanile,iubite! Acum ,dorintele-mi tasnesc din adancuri de fiinta pa aripi de soapte incoerente, si ma pierd in petale tarzii, prea tarzii pentru tine. Printre irisi

Atât de pura iarna rătăcind pe străzi și tu și eu îmbrățisându-ne de-a curmezișul clipei ne latră noaptea câini cu labe de argint luna cu ochiul ei plin ne privește absentă

uneori tăcerile plâng transparent între parantezele unei ecuații în care două necunoscute își răstignesc amintirile peste falangele orelor de gheață cu fața lipită de

scriam un poem din cuvinte neînțelese gesturile se transformau într-un acces de nebunie periodic fericirea trecea ca o pasăre migratoare cu genele pline de ploi fără rost ea ma privea de

Am impartit in doua inima. Pe versantul din stanga Abrupt, Am infipt pioletul incertitudinii Adanc, Tot mai adanc. Mi-am atarnat de el neincrederea, Si-am facut un salt Pana pe coasta

raze de soare în bătaia vântului părul iubitei *** seară de iarnă în curtea bunicilor colindă un țânc *** pe malul apei mulțime de sunete singură salcia *** nuferi de apă în

mama făcea totdeauna spanac de câte ori protestam ea ridica glasul ușor aripi urcau la cer și era bine și nu puteam s-o refuz peste noi cădea timpul ca praful de pușcă secerând

Șase,Doamne, șase suflete cu ochi mari își lasă amprenta sub soare. În carne și oase îi simt când zâmbesc. Șase suflete neîntinate aleargă noaptea prin iarbă cu nările dilatate ca armăsarii.

prima dată mușcăm din măr apoi cerbii aleargă cu noaptea pe umeri apoi spui pământul acesta sunt eu mie imi lunecă prin sânge clorofila și simt cum îmi cresc rădăcini iubindu-te

câtă asemănare între jalea cucului și viața mea! și cât prezent potrivnic și lipsit de apărare...

Ma ploua cu ganduri si vise cumplite In suflet ciobit de nespuse tristeti, Din trup musca stropi de tacere ascunsa, In umbra sculptata de nopti fara somn, Si ploaia ma macina-n ritm

iată îmi iau uneltele de scris și zic ce tragedie Doamne cerul profanat de zburătoare verbe ciudate și reci litere amenințând cu lepădarea de singurătate apoi mă-nchin la timp și mă

această singurătate pe care o îmbrac cu umerii cu sufletul atârnat între oase ca o sămânță de tăcere ce a renunțat să mai plece venind dinspre tine ca o toamnă lividă atât de aproape

stau de vorbă cu lupii și spun iarna asta nu e a mea nici tâcerea ce urlă in mine nici gândul nici litera nici cuvântul (nici chiar povestea aceasta stupidă) doar inima este a mea ah