colar gabriela

Ne jucăm de–a copacii. Eu am ceva muguri, El are o infinitate de frunze. Eu mă dezbrac de verde, El mă îmbracă in alb. Pariem împreună. Eu pierd câte un an, El câstigă de obicei

Trag cu ochiul din plictiseală. Cerul se încruntă, tușește o dată, de două, de optzeci și nouă de ori, apoi tace. O rană adâncă îi crește în piept. Domnilor, să păstrăm un moment de

Din tot ce-a fost sau ce va fi Vreau doar iubire, O imensitate de adevar, O mireasma a trecutului Dureros de simplu. Nu veau nimic. Vreau doar un strop Din roua diminetii, Adunata bland de

Plouă cu dimineți-așa mi spuneai, Și tu plângeai cântând Din frunza vreunui eden, Balada toamnei dintr-un vis uitat. Ca-ntr-un orgasm Se scuturau toti norii, Și-și revărsau ambrozia peste

Iubite, Sa facem dragoste fara sa -mi vezi chipul. Sa simti puterea cuvintelor Cum intra adanc in minte, Deschizand portile imaginatiei cu cheia sentimentelor. Sa facem dragoste Fara sa

zbucium sub pleoapă necuvintele tale urme în suflet ............. zăpezi de gânduri nuanțe de liniște cresc între palme ............. în inimi pustii atârna iubirile statui de

Covor de iarbă și fluturi ți-am așternut înainte de toate, și ziua de ieri. și te am iubit cu gândul. și nimeni nu știe de ce sufletul l-am aruncat într-o colivie.

Doamne! Prea -mi sfâșie tăcerea cu dinții săi de lup , cuvântul , Și nu pot să m-ascund, și îmi devoră trupul zămislind o rugă către tine. Auzi cum picură lumini când se înaltă

păduri de poeme vuind foșnetul vântului crud mi-ascunde cuvântul

tu-mi spui că mă aseamăn cu un animal de pradă eu mă trezesc dintr-o dată femeie duc mâna la suflet și tac îndelung așa știu eu să iubesc toamna bărbatul cu nume de tată de câte ori

Un fulger Scrijelit pe fata noptii Ma infioara. Se zbat apele sub pleoapa ta Revarsandu-se, Si tremur. Ce dulce durere-mi provoci fericire! Ce alba lumina Tasneste Din negri tai

Iată, se crapă de ziuă și eu te clădesc în cuvinte. Râzând și plângând, castel de nisip în care să-mi odihnesc tinerețea!

Copacii sunt un fel de femei cu mâinile arse de soare care noaptea dorm iar ziua au grijă să nu se întâmple nimic rău. Asemeni femeilor nasc, au rabdare, se tânguie ca și când ar

poate ar trebui să-mi deschid ferestrele primăvara să zboare prin mine verde în sens invers să plâng până îmi crește viața pe trup printre muguri de vânt speranța să-și facă numărul de

Ratacesc la umbra copacilor Si copacii iau forma gandului meu, Cu amintiri agatate de ramuri Si dorinte inmugurite in suflet, Cu radacini scormonind trecutul Printre chipuri sterse,dureros de

ca o idee încolțeau in mine cuvintele sub zăpada gândurilor. spune-mi, lumină, voi răsări eu vreodata poezie?

Îmi spun toți- Fă și tu ceva cu viața ta. Ai 40 de ani și minte ioc. Mergi cu trotineta si trezești vecinii, A venit moartea , a venit moartea și toată lumea se ascunde după deget și tu știi

el adulmecă iarna carnea poemului risipit prin zăpadă și gândul lui schelălăie și dă din coadă așteptând un semn nu dați cu piatra în poet și nu stârniți furtuni altfel va trebui să

O noapte se prelinge pe trotuar ca o Siberie rănită în bătaia lunii. Doar liniștea îmi ține de urât. Doar liniștea-striga din răsputeri cuvântul înghețând pe buze.

Trăim cerșind un mâine,visători Pe-al vieții drum.noi ducem fără știre Un azi ce a fost ieri, în amintire Ne risipim .Am fost doar călători. Lumini se nasc si mor fără să știm În ochi, pe

Noaptea legana in ea stele. Unele se pierdeau,incet, Altele apareau dupa un timp Mai frumoase, Ca intr-o lege a compensatiei. Aceeasi. Intr-un scranciob, Soarele-si odihnea razele