colar gabriela

el adulmecă iarna carnea poemului risipit prin zăpadă și gândul lui schelălăie și dă din coadă așteptând un semn nu dați cu piatra în poet și nu stârniți furtuni altfel va trebui să

O noapte se prelinge pe trotuar ca o Siberie rănită în bătaia lunii. Doar liniștea îmi ține de urât. Doar liniștea-striga din răsputeri cuvântul înghețând pe buze.

Trăim cerșind un mâine,visători Pe-al vieții drum.noi ducem fără știre Un azi ce a fost ieri, în amintire Ne risipim .Am fost doar călători. Lumini se nasc si mor fără să știm În ochi, pe

Noaptea legana in ea stele. Unele se pierdeau,incet, Altele apareau dupa un timp Mai frumoase, Ca intr-o lege a compensatiei. Aceeasi. Intr-un scranciob, Soarele-si odihnea razele

Sunt eu si alt eu adusi la un loc , Pereche ciudata,un cuplu bizar, Iubire si ura ,un suflat amar, In doua-mpartit de atat nenoroc. Sunt eu si alt eu,un roz si un gri, Un zambet fugar prins in

de albastru ce era ochiul devenit amărui începu să-și plângă de milă

îmi crește în palmă un ochi pe care nu îl deschid de teamă să nu-mi vadă nimeni mirarea o,literă gravidă de cuvânt doar pentru că ochiul mi s-a încolăcit peste cuvântul sunt am devenit un

Și ce dacă toamna Își pierde florile Pe aripile berzelor Ce duc cu ele speranțele noastre? Ne rămân copacii Proaspăt spoiți cu arama Þiganilor ce-și plimbă sămânța În cele patru

singurătate- în mijlocul nopților eu și sufletul redevenind întregul împărțim veșnicia

plutește pe apă glasul sirenelor ca un ecou țipatul vantului plânge pe aripi pustiu la capătul mării chipul soarelui rug arzând între valuri

octombrie a murit a nu știu câta oară cu mâinile întinse pe câmpii pline de grâu și mătănii niciodată icoană dar întotdeauna plângând nespus de frumos ca stelele acestea cu trup

mai am un singur ochi neferecat și-un singur trup. și e atât de frig în întâmplarea asta. trag iarba peste mine devenind mister precum statuile din parcul fără nume. cu siguranță somnul

gramatica gândului începe cu a fi- la început doar o pasăre albă pe câmpul de luptă mai apoi înălțarea de cele mai multe ori in acest anotimp denumit realitate stă nevoia de-a exista

La marginea marii, Valul musca sfios din calcaiul tau descult, Putin cate putin Te narui, Si genunchii moi Saruta azi pamantul cu tristete. Din bratele intinse catre cer Curg stropi de

Nu, nu mă vei convinge Că nu sunt copac. Uite, Ieri timpul mi-a prins un inel pe un ram Și o frunză obosită Se zbate sub pleoapă-a tristețe. Spune-mi, Vrei să fii seva din care, Bătrânele

vă rog să faceți loc. trece tristețea fluturând o liniște deasupra mea pe limba ei pe care nu am înțeles-o niciodată. ea nu are culoare,nici cuvânt. aproape că o simt când

strâng în mine o grămadă de cuvinte dacă deschid gura cerul se umple de păsări păsările de aer si aerul de nu stiu ce prezența ta miroase a tutun si soare a bărbat trecut de prima

......... răstignite cuiele gândurilor zac pe fundul sufletului încolțind stropi de tăcere puțin mai încolo se crapă de ziuă ușor curg speranțele

neîmblânzite tăcerile mele ca niște guri de fiară răsfirate între mâine si ieri ne-aleargă prin suflet cu colții înfipți într-un ochi desletit de priviri lacrima noastră de piatră

Deasupra, Orizont cenusiu Cu sclipiri metalice de speranta. Infinit. Dedesubt, Pamant reavan, Trup de om pierdut in amintiri, Cenusa. Si intre, Tu si eu Ne cautam vesnic In pacat.

Exilata intre pamant si cer cu o aripa infipta in apus de iubiri si alta in rasarit de speranta, plutesc indecis intre ieri si candva. Ma agat de-un copac, cu aripile macinate de nostalgia

Ridica-ma pe brate din lunga asteptare. Cauta-ma alaturi de pestii ascunsi Printre corali sangerii, Si hai langa mine. Lasa-ma sa -mi pun capul Pe pieptul tau de statuie -ncremenita , Si ochii

constat că sufăr de tristețe mai ales toamna, prietene când norii deschid gura și mestecă liniștit păsările tale împăcate cu soarta