Cojocaru Valentin

Nu m-ar mira ca într-o seară, aproape de când stelele tac să adorm mai bătrân decât voi fi vreodată ca apoi să mă trezesc în patul meu de-acasă cu ceaiul cald aburind pe masă și să simt ce n-am

Dacă aș fi putut să strig doar și un cuvânt împotriva uitării ar fi fost singurul glas ce l-aș fi înăbușit știind că îl iubesc și tot în neștire ar fi murit...

Am scufundat pocalul în izvor de apă limpede acum nu a mai curs sânge mă uit în jur și nici lumea nu s-a oprit în loc să suspine să strige sau să plângă, atunci nimic grav nu s-a întâmplat.

‘O minte deschisă este ca o fortăreață ce își abandonează porțile și zidurile’ Voi lăsa scepticismul ca primă linie de apărare, gânduri vor intra însă sub acoperirea nopții multe vor pieri în

Monoliți de piatră stau nemișcați pe pământ, stoluri de păsări prădătoare încercuiesc cerul în umbre căzătoare se desprind rupând bucăți de piatră cu ghiarele de fier scrâșnesc și se

Un gând, un sentiment, un colț de minte pe care scrie – „nici nu priviți, cutia Pandorei încă nu a fost deschisă, aici zac monștrii sacri, făuritorii de vise ai unei infame realități, cei ce

Lumina ochilor se stinge în galbenul pierdut al obrajilor mâna stângă îmi tremură sub atingerea pierdută a toamnei mă uit pe străzi cum iubirea încă mai batjocorește moartea însă mie tot nu-mi

Nu mi-a fost niciodată frică de întuneric, îmi aduc și acum aminte vorbele mamei, care îmi spunea că cei care se tem sunt doar slabi de înger, iar eu, eu nu puteam fi astfel. Nu de întuneric nu m-am

Se așeză pe pat, apoi își ridică un picior peste celălaltul, de parcă tot pentru ceea ce muncisem eu îi aparținea. Cu aceeași naturalețe, acum în glas, mi se adresă: -Hai, nu mai face fața asta

Număr secundele din buzunarul stâng închid fermoarul să nu prindă aripi și să zboare efemeridele Zdrăngănesc speranțele din buzunarul drept le iau în mână și le înșir în palmă ah, doar astăzi

- Ei, ce-ți mai fac gândacii? - Le-am dat de mâncat acum vreo 20 de zile în bucătărie și se tot adună acolo, nici ei nu mai știu de ce anume, însă tot vin și vin! - Poate că mai scapi firimituri de

Lanțurile mi-au pătruns prin aripi însă cui să-i spun? Mi se vede carnea sângerândă dar cui să mă plâng? Am plecat deja capul și cui să mă rog? Sufletul încet îmi îngenunchează cui să îl

Am privit Universul luând forma inimii mele am voit atunci să-l îmbrățișez - și mi-am văzut apoi sufletul spulberat în vânt fire de praf cosmic…

Cu o țigară aprinsă în colțul gurii Făcea cerculețe de fum în sus Și râdea de fiecare dată când Reușea ca două sau chiar mai multe Să se întrepătrundă îmi întindea și mie Dar nu puteam știind

Supercomputerul Columbia de la NASA a efectuat cel mai mare calcul astrofizic de până acum, o simulare 3D a fuziunii a doua găuri negre. \"Aceasta fuziune este un cataclism, întrecut doar de Big Bang

Ierusalim nu a existat ci a fost Doar un oraș la o margine de ape Și l-am numit Bagdad, Kabul unde În fiecare zi Dumnezeul lunii e crucificat Nu, Ierusalim nu a existat dar am simțit Nevoia că

Astăzi Dumnezeul meu a murit Și speranțele mele s-au stins cu el Nu mai sunt fiul nimănui și îmi zic Cine sunt eu fără Dumnezeul meu In ce idoli ma voi regasi Daca nu sunt deja pe veci pierdut

Mă întreb ce-au mai sădit cei de dinaintea mea În subconștientul colectiv al ființei, ce instincte S-au perpetuat printre secole și milenii, ce reacții Mi-au condiționat, cum să gândesc și cum să

Am adunat de pe pervaz ultima speranță Astăzi am închis și ultima fereastră Mă uit cum iedera de geam ușor se-agață Încet mă acoperă pe față. Am încetat să mai privesc afară Mă uit doar la

Un ban pentru gândurile voastre Zicea încet bătrânul lângă poartă Scârțâiau balamalele în vânt Abia ținându-se de gard Accept târgul intrând pe potecă Sub apăsare pietrele se

Port cu mine o icoană cu motive sculptate-n lemn m-am născut și i-am făcut ramă am trăit și-am pictat-o cu migală am murit și-abia atunci a fost sfințită.

La jumătatea drumului ce duce de la Cheia spre cabana “Muntele Roșu” așteaptă un brad pe care e scris 1937, nici un nume, absolut nimic altceva. Ajungând la el nu pot să nu plec privirea gândindu-mă

Suntem singuri în Univers? O întrebare la care am încercat să răspundem nu de secole ci de milenii, prin diferite căi. Începând cu cele mai vechi civilizații și până în prezent, natura umana ne-a