Mediu
Nu mi-a fost niciodată frică de întuneric, îmi aduc și acum aminte vorbele mamei, care îmi spunea că cei care se tem sunt doar slabi de înger, iar eu, eu nu puteam fi astfel. Nu de întuneric nu m-am temut, am ajuns să îl iubesc așa cum un copil plânge atunci când se desparte de cei dragi. Lumina... începuse să mă sperie, în fiecare dimineață lua de lângă mine, de fiecare dată, ceea ce iubeam cel mai mult. Eu, cel care mă născusem noaptea, trebuia să-mi dezvălui fața pentru ca razele curioase să-mi vadă fiecare rid, fiecare imperfecțiune. Deși știam că nu acesta e chipul ce-l port, m-am închinat în fața unei oglinzi și mi-am îmbrățișat ființa diurnă. Un ultim la revedere, în spatele căruia se ascundea timidă ultima fărâmă de speranță, prea puțină speranță a mai rămas....
Nu puteam spune că sunt nici bun, nici rău... inima mea nu simțise ură, la fel cum iubirea o ocolise, precum un locaș ce nu are nevoie de mângâiere. Știam, totuși, că binele nu va putea acoperi ura ce mocnea în cele mai obscure locuri ale acelei nopți, din care, la un apus de lună, se scurse sângele roșu al inocenței, care se închegase într-un negru pur... iar mie, pentru prima oară, îmi era frică...mă apucase un dor de noapte.
023915
0
se spune ca atunci cand ne infruntam temerile scriind despre asta,
ele isi pierd puterea asupra noastra.
e un exercitiu pe care si eu il practic si care da rezultate, dincolo de
faptul ca scriind mana se formeaza, iar imaginatia, vizionarismul daca
sunt, salveaza de frivol.
dorul de noapte il facem pe din doua? e valabil si pentru mine, desi am fost nascuta inspre dimineata:)
anana