Poezie
Nefericit
1 min lectură·
Mediu
Îmi iau pielea de fier atârnată în cuier
mă decojesc de cea veche prea roșie prea fragilă
o strâng până ce se mulează pe față
nimic nu se mai mișcă ochii devin inerți
expresiile au înghețat pe sentimente
iau cu mine tristețea momentului
aștept să sculptați pe al meu chip
un zâmbet ce vă place deși eu plâng
cu lacrimi de fier încins
să îmi acopăr rănile
tot sunt viu, nefericit…
023.232
0
sunt tot cele vechi, nu:)
exista o resemnare in fata sortii care oricum face ce vrea,
o acceptare de a fi ceea ce vreau ceilalti, o renuntare la vointa, dar nu o renuntare la ceea ce s-a lipit prea bine de suflet, atat de bine ca nu mai poti desprinde.
ai mai putea lucra la forma putin, incearca sa renunti la cuvintele de legatura, care fac mai greoaie lecturarea,
in primele 3 versuri ai doi “si” la care poti renunta, in general poti restrange putin si aprofunda, gasesc si alte cuvinte de prisos.
incerc sa redau intr-o varianta fara conjunctii:
imi iau pielea de fier atarnata in cuier
o dezbrac pe cea veche prea rosie prea sensibila
o strang pana se muleaza pe fata
pe ganduri pe vise
ochii devin inerti expresiile
mi-au inghetat tristetea
sculptati pe chipul meu zambetul care va place
sunt prea singur sa-nteleg prea obosit sa ma opun
eu voi plange mai departe
cu lacrimi de fier
si cauta altceva pt. “sensibila” e prea explicit, ceva cu acelasi sens daca vrei.
Anana