La ce mai folosește bicicleta

războiul se terminase așa că nimeni nu mai avea ce căuta pe front. ciuntite, armatele se întorceau obosite, după secole de război. lângă o casă spartă, o bicicletă, singura care nu fusese transformată în scaun cu rotile. pentru înrolare, era obligatoriu să ai cel puțin un picior de jertfit. aici era neclar, fiindcă oricum nu mai existau oameni cu două picioare. soțiile erau școlite: să știe să spele, să gătească, să își ducă sotul la baie, căci și cei cu un picior erau rari. erau mulți oameni care aveau corpul format din cap, gât și trunchi. Aceștia erau ironizați și, din când în când, uciși. se dezvoltase astfel un nou sport, vânătoarea de juma\' de om care avea și un festival: jumătățile de om erau aruncate pe strada bombardată și puse să alerge. li se dădea un avans, din umanitate, după care vânătorii, în scaune cu rotile, cu proteze sau cârje, porneau. trunchiurile încercau să se ascundă în vreo groapă, dar și aici erau bombe neexplodate. la sfârșitul jocului, avea loc o luptă corp la trunchil ca o ultimă șansă dată incapabilului. Cel care pierdea era ucis. la festival, femeile purtau fuste scurte și le putea fi admirat piciorul. totul se încheia cu un exercițiu de adăpostire în caz de bombă, efectuat frenetic și cu seriozitate. copiii se nășteau monopezi. un serviciu pe care natura îl făcea oamenilor. Din complicitate. slujbele deveniseră evenimente mondene, la care participa toată lumea bună. în primul rând, cei cu proteze de firmă, sau cei cu cârje de import. locuiau toți într-o casă strâmtă și umezită pe la colțuri o dată pe zi. pentru mai mult nu era apă. nici mâncare. Nu spunea nimeni, dar se găteau de multe ori resturi din trunchiuri. creierul era specialitate, pentru că se găsea mai greu, comparativ cu trunchiurile. dar era o lume perfectă. bicicleta aștepta ca o nouă mutație genetică să ofere lumii un om ca pe vremuri. se cam plictisea, mai ruginea, îmbătrânea, dar se încăpățâna să nu devină scaun cu rotile.