Claudiu Tosa

„Era hotărât din interes mâna ei să-mi dea” - când am citit asta nu m-am mai putut abține și am izbucnic în râs.

Un text scris în aceeași cheie psihotică, repetitivă, și grandomană a debitațiilor urbane care pretind că debordează de calitate tocmai din cauză că vezi Doamne... șochează, când în realitate cuvântului potrivit este sila și în niciun caz șocul. În fine, actul prezumării calității prin prisma presupului șoc e desigur de natură infantilă și reprezintă o piatră de temelie de dimensiuni remarcabile pe care cultul propriei personalități și mania grandorii par a se sprijini în cazul autorului - mai ales dacă ne uităm la comentariile sale. Ai spune că Leonard este însuși Mesia iar poezie.ro e populat de o șleahtă de incapabili a căror mare vină este aceea că nu îi înțeleg talentul, dăruirea, omniprezența, creativitatea, dar mai ales „duritatea”. Pun accentul pe duritate pentru că judecând după natura psihopatologică a comentariilor despre propriile texte, Leo încearcă s-o ardă într-un fel de Snoop Doggul literaturii române (dar așa, numai pe internet, că în realitate...), atâta doar că lipsesc cadilacurile, iarba, femeile si banii. Noroc de shaorma din Obor, cinzeacă, strada Plevnei și monopolyul cu prietenii, care pot fi folosite pe post de mecanism de coping.

Cu mulți ani în urmă Leonard experimenta și se lăsa condus cu ușurință de un melanj format din inspirație de moment, locvacitate, puțină naivitate dar și maturitate, uneori inserând și elemente de figurație 18+. Acum însă, după părerea mea, s-a împotmolit în grafomanism, cu șanse minime de recuperare.

Nu laba, nu organele sexuale și nici alte elemente asemănătoare sunt ceea ce deranjează, ci tocmai faptul că ele sunt folosite ca pretext pentru a înșira pe lângă ele inepții, zerouri lirice barate și niște producții care par mai ușor de asociat cu zvârcolitul cocoșului după ce a fost decapitat decât cu poezia.

In fine, citind acest text a lui Leo și coroborându-l cu altele nu pot trage decât o singură concluzie, în absolută linie cu maniera în care scrierile sale par produse: fuți nu fuți, vremea pulii trece.

Și văzând că autorul tot insistă în direcția asta...

Uitasem să spun că „Stetoscop dinspre o stea”, sugestia Iuliei, se opune sensului titlului inițial, care presupune o acțiune către stele și nu una dinspre ele, prima conținând o simbolistică specifică, o metaforă până la urmă, în vreme ce sugestia pare mai degraba o rocadă de natură sintactică. Pănă la urmă e chestie de gusturi, dar eu personal nu aș alege sugestia, pare din cu totul alt film.

Textul nu a ajuns foarte mult la mine. Recunosc, îmi pare puțin prea explicativ pe alocuri, în sensul că la prima vedere conține pentru mine prea multe... „explicații”, un fel de cue-uri care crează siguranța că cititorul înțelege ceea ce citește. La polul opus, îmi place titlul iar daca va fi un volum care se va numi așa îmi place și mai mult. Cu toate că, așa cum spune Iulia, stelele au fost exploatate în scris și vorbă încă din antichitate, încât nu te mai miră că săracele au ajuns să cadă de pe cer. Totuși, mie îmi place foarte mult cum sună (plus impactul vizual al expresiei). E de altfel și motivul pentru care am dat click să citesc, m-am gândit că voi da peste ceva diferit.

Un text foarte reușit pe care eram gata-gata să-l înstelez. Doar că ultimele 3 versuri din penultima strofa sună (pentru mine cel puțin) teribil de agramat iar „nu cred că pot să ies de aici fără să mă ghidez după iubirea ta” e prea siropos pentru gusturile mele. Lucrurile astea două scad din intensitatea finalului considerabil, motiv pentru care ultimele 8 versuri ale textului m-au pierdut.

Poezie îmseamnă ceva care ar trebui să te miște, surprindă și să îți ofere niște revelații. Calitățile astea trei însumează cel mai bine ideea de poezie, așa cred. Cum însă suntem miliarde pe planetă, nu putem afirma că un lucru ajunge în același fel la fiecare din noi. Nici măcar Dumnezeu nu reușește să o facă, prin prisma diversității noastre. Prin urmare, totul se reduce la ce simțim. Uneori suntem noi de vină, că nu detectăm ceea ce ar trebui detectat, alteori sunt alții de vină, că nu transmit ceea ce ar trebui. Cum faci diferența?

Prima jumătate a textului îmi place, pe urmă însă se continuă în aceeași notă iar restul devine previzibil.

Îl poți încadra liniștit la poezie, după părerea mea.

Un text frumos, o adevărată gură de aer. Mi-a plăcut foarte mult. Are o atmosferă echilibrată, cuminte, în același timp matură și vizionară. Ceea ce mă atrage foarte mult e faptul că imaginile sunt descrise în detalii atât cât să lege totul într-o curgere firească, nu mai mult. Lucru care te pune ca cititor în expectativă și te face deja de la a doua strofă să te întrebi unde duce finalul totuși. Maturitatea scrierii stă însă, printre altele, în felul în care reușești să treci de la o imagine la alta, imaginile în sine neavând aparent (poate pentru unii) foarte mare legătură, ultima existând însă la nivel subliminal. Practic, te trezești într-un crescendo în care nu știi exact cum ai ajuns, dar simți ca tot urci pe scara unei construcții lirice care, ca să parafrazez primul vers al ultimei strofe, „te lovește în moalele capului”. Finalul e cu siguranță unul reușit. Simplu, plin de sens și care face corp comun foarte puternic cu restul textului, reușind să te lase pe gânduri, dar și cu dorința de a relua lectura. M-am regăsit complet în atmosfera textului dar și în ceea ce ai scris.

Pare un scenariu desprins 100% din TVyNovelas. Oricât am încercat recunosc că nu am găsit nici măcar o urmă de poezie.

Prima strofă m-a făcut să izbunesc în râs. Cred că înțeleg ce ai vrut să spui dar totuși exprimarea e nefericită. Cât despre repetiția „Omul din oglindă” mă tem că nu are deloc efectul dorit. La un moment dat tot ce îți dorești e să nu mai dai peste versul cu pricina.

E un text frumos și are un final cu care am rezonat. Cu toate astea combinația tren - călători - porumbei e prea previzibilă. Aș scăpa de ultimele două elemente.

Strofele 3-6 mi se par în regulă dar nu le văd neapărat una lângă cealaltă. Parcă nu se leagă. Aș reveni asupra lor și as face din ele un poem de sine stătător. Strofele 1 și 2 sunt din alt film iar ritmul suferă destul de mult în comparație cu seria 3-6.

Încă nu îmi pot da seama dacă e scrisă la plesneală sau la modul serios. De obicei găsesc ceva prin texte despre care pot spune că aș păstra și aș folosi în altă parte. Aici nu am găsit nimic.

e în ultimele două versuri. Restul e și nu prea e. Finalul merită salvat și folosit cu altă ocazie.

Finalul îmi aduce aminte un pic de Sorescu. Imaginea care predomină textul e una reușită iar crescendoul chiar are efect (la mince cel puțin). Textul nu încearcă să transmită mai mult decât pare și nici nu e înzorzonat de inutilități metaforice. Dupa primele două versuri am devenit curios iar după trei si patru m-am întrebat așa și? În mod evident, finalul m-a făcut să revin și să citesc de mai multe ori. Îmi place foarte mult antiteza dintre final și început și desigur, simbolistica din spatele metaforei cu copii.

dorul, lacrimi de dor, demolată de dor, mă cuprinde dorul - e o cascadă prea mare într-un text atât de scurt. Aș folosi cuvântul dor cel mult o dată.

Prea seamănă cu Florin Chilian - Zece. Aș regândi structura.

Rimă există cu siguranță, dar nu și ritm. La o citire cu voce tare împotmolești.

O poezie foarte frumoasă, reușită, antologică, așa cum încă tot nu am reușit să citesc de când am lăsat comentariul de pe Stoica Dan de mai sus. E un text care respiră dar și emană autenticitate, plin de simboluri. Repetițiile crează un fel de vertij liric la nivelul unui aer confesional care te atrage și te pierde in vastul câmp gravitațional al inorogului. E un text frumos, asupra căruia deseori revin și care simt că mă reîncarcă după fiecare lectură. Cât privește tema aceasta a figurii paterne văzută prin lentila simbolistică a celor două lumi, și rolul de luntraș Charon al tatălui, mi se pare că se potrivesc perfect.