Intr-o zi de septembrie

M-a întrebat într-un mod care ei i se părea probabil firesc: — Ce cauți aici? Ce-aș fi putut să-i răspund, că număr stele...? — Număr stele... zisei și chiar începui să mă simt parcă un intrus venit să-i deranjeze liniștea parfumată a parcului ei, a lumii ei. — Tu ce cauți aici? îi zisei, aflându-mă totodată în imposibilitatea de a mai rosti altceva. — Număr stele... — ...și câte ai numărat până acum? — ...multe... le-am pierdut șirul când ai venit tu. — Scuză-mă... dacă vrei te ajut să le numeri iar... — Nu știu dacă poți. — Cum să nu pot? Oricine poate număra stele... măcar stele. — De ce \"măcar\" stele? — Pentru că sunt unele chestii pe care nu le poți număra. — Cum ar fi...? — ...stelele, răspunsei ca o continuare a propoziției ei. — Nu cred ca are sens ceea ce spui. — Sunt multe lucruri în viață care nu au sens. — Cum ar fi...? — ...stelele. Ce sens au stelele? Numărul lor e infinit. Tot ce e infinit nu are sens.... — Ce teorie... spuse și lumina obscură a parcului dezvălui un surâs fermecător. Mă simții intimidat. — Deci mă ajuți? — ...să ce...? — Să număr stelele... așa ai zis, că mă ajuți. Din cauza ta le-am pierdut șirul... — Da, ai dreptate. Te ajut, e vina mea...