Cirstea Nicolae

Dacă unu` mic cu picioare iuți ar mai avea noimă în contemporaneitate, sunt sigur că acum s-ar așeza la calculator și, obosit nevoie mare, cu ultima suflare ar tasta: Veni Vidi Vici! Omulețul a

Scriere câștigătoare a Marelui Premiu EUSEBIU CAMILAR, la Festivalul – Concurs de Literatură ”Rezonanțe Udeștene” – mai 2014 Uita de sine seara când căuta adânc în notele languroase puțină

Când a pășit înspre mintea mea, tocmai terminasem de savurat un cocteil preparat din multă remușcare, abstinență cu iz religios, probleme de bani și prea multe priviri plecate în pământ. Ochii mi se

Că scriu nu mai e o noutate pentru niciunul dintre voi, drăgălașii mei prieteni virtuali... Că și câștig premii, știți de asemenea, asta în cazul în care aflu din vreme despre concursuri de profil

În urmă cu ceva vreme, când, după aproape 20 de ani de alte priorități m-am reapucat de scris, am poposit cu scrisele mele pe un site nou înființat. Dinamica întâlnită acolo m-a făcut să scriu iar și

Duminică... Creștin botezat dar nepracticant, căutător al divinului doar pe drumurile nevoilor mele cotidiene, prost croit genetic ori cu glanda credinței calcifiată astfel încât oricât de aproape

Aho, aho, drăguții mei Mioritici pui de lei Și voi mândre româncuțe Iubitoare și drăguțe, Anul nou vă dăruiască Viață plină, boierească, Sănătate, minte bună Și-a izbânzilor cunună! Ia mai

Intrând în scara blocului, Costică a constatat că liftul nu merge și a luat în piept cele 10 etaje. Urcând agale, încerca să înțeleagă ce Dumnezeu pățise. Încă de dimineață, în parcare, a constatat

Pribeag prin lume, să dau un rost existenței conștiinței în soma purtătoare, mă târăsc spre o luminiță ce mereu fuge de mine. Sunt trubadur în țara surzilor, tocmit să cânt doar pentru veșmintele

Ploaia tropăia nervos pe trotuare iar trenul fluiera nebun într-o gară, așa, ca să afle lumea că a fost repus în funcția de șef al distanțelor. Noua conducere politică a ordinei lucrurilor în Haos

Muștele bâzâiau la borcanul cu untură, lăsat fără capac pe pervaz. Pisica s-a strecurat și ea pe fereastra întredeschisă și le-a stricat festinul. A lins borcanul și pare-se că i-a plăcut. A pus o

Luna se gudura pe lângă niște nori tuciurii și zdrențăroși, promițându-le teritorii în noapte de vor alunga degrabă soarele ori măcar de-i vor lua din strălucire, doar așa, pentru orgoliu propriului

- Mami , mami, pterodactilii nu mușcă, nu-i așa? - Nu puiule, nu mușcă! Copilul s-a scărpinat îndelung în cap. Mama și-a suflat nasul într-un șervețel, că o luase guturaiul în plină vară. Pâinea

Paștele mereu l-au sărbătorit la Crăiun, într-un du-te-vino continuu prin viață. Era atât de firesc nefirscul ascuțirii cuțitului cel mare, păstrat la loc sacru de copilul cel mic familiei, când în

Roman era și el un poporan obișnuit, nici mai breaz, da’ nici mai pârlit ca cei din leatul lui. Acum, între noi fie vorba, nici leatul nu era mai altfel decât tot satul, satul decât orașul, și

Ziarele respirau atâta ură încât Tonetele crescuseră ca niște ciuperci atomice Și trecătorii Alegeau strada în locul trotuarului, Mașinile claxonau Dar își luau ofrandă aleatoriu Și boturile

Frate moldav, La câte-am făcut în viața asta, probabil nu mai miră pe nimeni că m-apucă pofta de vorbă cu un mort, așa că, convins fiind că psihologul mă va ierta (pe banii mei) că te invoc, apoi

- Ah! am spus eu și asistența a întors capul către mine. Tocmai terminasem un lung consiliu de administrație și, retrași în salonul de protocol, ciocneam câte un pahar în cinstea viitoarei

- Unde ești, puiule? auzi Rosini vocea caldă a mamei. Nu a răspuns, sperând ca mama să-și găsească altceva de lucru și să nu-i descopere ultima invenție. Nu de teamă că mâzgălise peretele camerei,

Am găsit un indian... Stătea nemișcat pe un covoraș roșu, lângă poarta mea. Medita. Lotusul lui era perfect și dacă n-ar fi adiat vântul cât să-i miște ciucurii covorașului aș fi zis că e

Bătrân și hâtru, un cartof Stătea în sac lângă confrați, La faptul că vor fi mâncați Gândea, rotundul filozof. Și-atunci, cu ură a strigat: Eu nu pot deveni mâncare! Eu am tuberculul mai

Ce rost să aibă țăranul din dosul tarabei Ce postulează cosmogonii subatomice Prin simplă decupare a sinelui din tot? Legumele lui sunt astre desprinse de sus, Din susul convențional și

Am pus zăvorul. Punct. Degeaba degringolate migratoare Zgârie în cristalinul meu cu ciocuri de cuarț, sunt un sistem închis. Nebunia-mi arde biblioteci interioare, Foamea mi-o sting cu minele

Mi-e cât se poate de clar, Nu pricep poezia modernă Și rufele râd la soare Și copiii cer mâncare. Dincolo, pe tejghea, în cafea Chipul meu negru nu-mi mai zâmbește Obosit de albul