Ciprian

Participăm mistic, La o taină eternă: \"Dumnezeu s-a născut om\" Iar omul este Marea Răscumpărare. Dumnezeu în noi E originea absolută. Cu El, toate dăinuiesc în suflet La modul

De unde Doamne, atâta cinste, Să-ți cerem iarăși ajutor? De unde atâta libertate Ca să conducem un popor? Când flacăra-n păcuri ne este Ca o lumină fără de dor; De unde Doamne atâta

să stai așa să asculți cu tâmpla Pământul cum șovăie În mineralitatea lui. Grația fierului înfipt în beton, Blocul de sfinți Alergând spre lumină, Ciripitul micro-păsărilor, Cântecul

Mă voi lupta și singur Cu ucigașii de balenă. Îi voi străpunge cu săgeata Sângelui meu de mamifer, Cu țărâna creierului meu de reptilă, Nu voi lăsa nici o torpilă Să mai srăpungă valurile. Voi

La început Cerul mi s-a părut rezonabil. Am crezut că totul miroase a nemurire. Însă,ceva din ființa lucrurilor s-a rupt chiar în fața ochilor trecătorilor: Iadul cuvintelor e paradisul

Odată ce oamenii au fost cuprinși de nostalgia lutului, îngerii sferelor de cauciuc au și început invazia stradală. Îngeri Charlot, cu o sinceritate extravagantă, îngeri beți de lumină și

Cică s-a spart odată Căldura solară, Sub umbra unei Gheare de vrabie. Iar pământul, Atins de aripa stângă A unei albe de cioară, A erupt zgomotos În zona polară. Nu mai știe nimeni

De-abia acum începe drumul nostru către nebănuite lumini. De-abia acum vom străbate cărări neatinse de gând, neumblate de inimă. Ne vom pitula în pământ asemenea unui pui de

Destul, cu nerodnoica jale a lumii! Nu plânge, Copil cu coama cometei în vânt, Lasă-ți tulburarea de ape În grija Duhului Sfânt. E trecerea zării albastre... Lasă-ți acum gândul durerii în

Prin inimi nu mai pătrunde Liniștea luminii, Și-n ochi Îți arde-n flăcări spinii. Singurătatea cea mare E-o stare de spirit Ce-o pot suporta Doar poeții în mit. Nu te mai rogi

Din neamul voievozilor divini, S-au ridicat și arlechini. Vicleni de har și îndurare, Cei cu mânia fratelui cel mare S-au arătat mereu, Păgâni și fără ascultare. Din jertfa sfinților

Și visul meu era să fac din tăciune tămâie, din scândură copac, din pământ suflet, din apă sânge, din demon înger, din tăcere poem, din întuneric lumină, din nimic ceva, din neant

Am ajuns să mi te descopăr Ca pe un înger în prealabil, Mituind cu zâmbete și mângâieri Zarea viselor din vecie. Pot să mi te sintetizez în sărut, În nebunia dorului de ființă De pe

Aruncă-te din trambulina conștiinței Și ascunde-ți fața, Miel nătâng cu dor de iarbă, Þi s-au încâlcit neuronii în barbă. Fă o mocșa intestinală Precum incurabilii inculți Ai străfulgeraților

Atunci mi-am renăscut iubita din hohote de râs. Fata mi-a spart orbita, dar n-am zis nici pâs. De când soarele a înghețat în văzduh ca o bucată de piatră lipsită de duh, Eu-ca o lumină

Renăscut din cântecul păsării-lotus Surâsul soarelui iți licărește acum în ochi. Aș vrea să mi te descopăr în dimineți Proaspătă ca un boboc de trandafir Amețită de tumultul zilei, Zburând fără