nebunia omului de rând

să arunc tot ce-mi vine în mână,

să fac totul una cu pereții,

să stau calm și să aștept să treacă,

dar nu pot,

e acolo în mine.

femeile plâng din ce în ce mai mult,

din ce în ce mai mulți bărbați dependenți de băutură,

majoritatea oamenilor se cred bolnavi psihic,

însă în capul lor prostia se lovește de pereți.

nu poate trece de la sine;

credeam că sufăr din cauza unei iubiri pierdute

până când m-am trezit cu un mesaj de la ea,

deja avea 3 copii și era în plin divorț.

mi a spus că încă mai simte ceva,

cu fărâma aia de suflet care i-a mai rămas,

dar nu pentru mine,

pentru un altul,

care nici măcar nu a încercat să se sinucidă.

acum câteva zile am băgat un câine în casă,

l-am curățat și i-am dat ceva de mâncare,

nu era chiar atât de rău.

aveam nevoie de cineva cu care să comunic

până într-o zi când s-a pișat pe mine în timp ce dormeam,

l-am scos afară în frig.

a doua zi, i-am simțit lipsa,

l-am hrănit, i-am făcut baie,

acum stă în colțul lui liniștit

cu bucata aia de carne în gură,

și-a învățat lecția.

soldații mor pe fronturi,

fluturând sticle de vin

și nevestele lor fac sex cu alți bărbați

care nu sunt chiar atât de proști, încât să-și riște viața pentru idealuri care nu-și au rostul.

e o nebunie,

e trist să te gândești la asta,

e trist să scrii asta,

e trist, foarte trist.

dar nebunia e o formă de normalitate

dacă ți-ai petrecut toată viața printre oameni simpli

care se cred nebuni.