apăsat de nemurire

dorm pe aripile unui înger ostenit

și simt că ești pe undeva aproape,

acolo unde visele se sting și lasă fum în urma lor,

acolo unde soarele nu apune niciodată

și luna stă înfometată

devorându-te încet,

se îneacă;

ești femeia prin care moartea piere și viața încetează să mai fie decât umbra eșecului meu

un eșec pe care l-am întâlnit întotdeauna

și prin care mi-a fost dat să treiesc blestemul de a mă naște.

te-am văzut cum te rugai în cămăruța ta vopsită în tăcere la umbra unei lumânări

reci

fără să rostești nimic

în genunchi,

apăsată ,

și târzie,

într-o lume a dezbinării

unde dragostea înseamnă ură

și minciunile sunt baza unui adevăr etern

atunci trupul meu se umple de tine.