cezara răducu

stăteau pe gînduri macii rușinați de atîta firesc nicio iluzie nu mai încăpea în vintre \"dragostea mea amară\" ca îndoiala de pe umerii bătrînei de la capătul podului se întîmpla în

în hohote de tăcere cocoțați pe umerii miturilor vămuiam poezia de alb subțiați până la îndumnezeire două pietre născute din aceeași apă nici nu știam că începeam să nu mai semănăm peste

cu același gust brațul tău de jad lovește pielea copacilor seduci umbra conturată în alb și negru ești o mână povestind ce-mi stinge teama ca o lumină zvâcnind pe cărare.

am ales ziua asta să o răstignim pe umerii cărților treceam cuvintele prin lapte cules de pe limba ciutelor și le sorbeam tălpile ne-am pătruns ca o șoaptă fără să ne știe clipa magnolii

maternitate- sfârcuri de castani alăptează aerul

femeia născută pe întuneric nu-și strigă bucuria pe lumește ea are trupul despletit și vocea legată de la începutul apelor femeia născută pe întuneric lasă cele mai multe urme la sfârșit

există o formă de fericire identică cu emoția pe care ți-o dă o pereche de cizme roșii de lac purtate fără alt accesoriu direct pe inimă tu respiră-mă ca pe o rochie neagră de dantelă de-ai

sunt o femeie care nu mai cunoaște decât forma de singular a sufletului fiecare gest e rugăciunea unei emoții care sângerează în adîncuri doar o curea roșie de piele mă delimitează de

de-o vreme văd în om ceva ce îi seamănă vremea rea mă așează cuminte cu fața spre mine aflu că am multe cicatrici de care nu știam utere de fericiri avortate o femeie țîșnind aburi îmi

donez fragmente umede din viața mea/cu tot cu cărți poștale/magii/păduri în care am hăituit lupii/poeme neîncepute/și forme vii sculptate de mîna unui orb/ atâtea lucruri seamănă cu

Nu-i păsa. Scria ,,succes,, cu un singur ,,c,,. În fiecare seară număra cu atenție tacâmurile de argint folosite în ultimul act.

am ispitit ziua asta cu câteva șuvițe de dragoste ca și cum ai asculta o simfonie, noaptea în mijlocul unei păduri sunt iubibilă deși, teoretic, sunt imperfectă și uneori

și de m-aș fi trezit într-o altă închisoare a numelui tot te-aș fi ales ramură să înfloresc aș fi înălțat aceleași trofee pe marginea zăpezii mi-aș fi împărțit umbra în noapte și zi și aș

trupul unei femei tăiat în două cu inima risipită printre oase are aceeași aromă de poezie.

ahh! ravioasa mea viață cu dragostile ei necurate! de ce tot îmi scrie poeme cu vedere la iarbă? și unde se duc săruturile din gara prin care am trecut aseară??

există femei care îți picură toamna în suflet ca o apă vie înflorind izvoare cu șapte guri. eu sunt diferența dintre poemul ce aș fi vrut să mi-l scrii și celelalte femei.

ce puțină mi-ai rămas, dragoste punct alb între primăvară și toamnă linie închisă în trecut linie frântă într-o zodie împletită secundă moale cană de lut într-un han apus și ce întins mă

numai când dorm singură vin ielele mama spunea că sunt niște fecioare nefericite în dragoste eu am simțit trei cuțite într-un loc însemnând inimi cu sânge de lup