ce rost nu mai au gările din noi

regasesc la tine aceeați sensibilitate ca intotdeauna. si in plus, uite un poem mai unitar, mai intreg, fata de o parte din creeatiile tale care pareau rupte, executate di n doua sau trei metafore.

Uneori dezarmăm în fața iubirii copleșiți de distanțele ce ne răcesc sentimentele pe care ni le-am dori mereu sigure. Așteptăm cu o răbdare infinită și gândurile noastre trec din gară în gară, într-o fugă nebună, nebună spre cel iubit. Dar când pe peronul gării tale nu te mai așteaptă nimeni nu îți rămâne decât să te retragi într-un ghețar unde măcar îți poți conserva amintirile.

Deși azi ești tristă ai scris la fel de sensibil ca ieri când erai gata să riști, ca alaltăieri când o urmă de speranță mai exista încă, ca întotdeauna când simt mângâierea ta de borangic. Ai reușit și astăzi...

Cu multă simpatie, Maria

ești unul dintre cei mai obiectivi comentatori de pe acest site. și țin la cuvintele tale, pentru care țîi mulțumesc. știi, e paradoxal când plec din sufletul oamneilor mă simt mai.....unitară. hm..
cu drag,

uf.....nici nu știi câtă dreptate ai! și cât de naivi suntem uneori și riscăm!da, am rămas în gara mea fluturând o eșarfă portocalie,așteptând.
cu mult drag,
ps:uneori cred că ne-am cunoscut în alte timpuri.mai frumoase.

să schimbăm mersul sângelui
dinspre suflet spre noapte

energia neagra este de 75 la suta in rest suntem noi vii si vorbitori
dar cel mai important in viata este neamintirea :

\"brusc, nu-mi mai amintesc
cât de aproape am coborât
în inima ta... un ghetar

hm...neamintire nu e cel mai grav lucru.Ceea ce va veni în locul ei mă sperie.
poate fi ceva mai frumos sau ceva mai....
cu drag,